Plata pentru dezlegarea de glie
Autor, Gruia Cojocaru
Despre durerile elitei absolvenţilor de învăţământ superior, care, datorită penuriei financiare, aleg să părăsească meleagurile româneşti, se vorbeşte puţin. În goana mass-mediei după cancan şi spectaculos, prim-planul – dacă ne raportăm la diasporă – nu este ocupat nici măcar de oamenii care, evadând din vechea Dacie, îşi asumă supravieţuirea într-o muncă arareori uşoară, ci de cei care sfidează limitele legalităţii în statele occidentale.
Şi totuşi, dacă am renunţa la etichetări stupide, de genul ,,de la grădiniţă statul român a investit în educaţia lor, iar ei pleacă în altă ţară după ani în şir de şcolarizare”, am avea privilegiul de a identifica o realitate mai puţin accesibilă până în prezent.
Deoarece în domeniul de analiză am prins vârfurile studenţilor medicinişti – reprezentate de tinerii care studiază în Institutul Medico-Militar –, precizez dintru început că media de intrare la facultate pentru aceştia a fost, din ’90 încoace, mult mai ridicată decât a celor de la medicină civilă. Aşa se face că, pentru orice absolvent de bacalaureat, care îşi doreşte o carieră în medicină, a reuşi la medicină generală militară era/este un vis greu de atins, chiar dacă rigorile celor şase ani de facultate implică o sumedenie de restricţii şi sacrificii. Din categoria lor enumăr doar două: exerciţiile de front, desfăşurate în uniformă de camuflaj atât în arşiţa verii, cât şi în viscolul iernii şi vacanţele mult mai scurte, comparativ cu cele ale colegilor din întreg spaţiul universitar (de pildă, în data de 2 sau 3 ianuarie a fiecărui an, studenţii de la medicină militară se întorc la universitate cu arme şi bagaje, pentru că, în ziua următoare, au obligaţia să se prezinte la raport!).
,,Bine, dar cine se bucură de înlesniri, precum sunt cele de care beneficiază această elită?” ar putea replica cineva care priveşte superficial fondul problemei. Se ştie, desigur, că pentru aceşti studenţi, statul român suportă o serie de cheltuieli, care includ valoarea soldelor şi a indemnizaţiilor, precum şi contravaloarea normei de hrană, a echipamentului şi cazarmamentului, a rechizitelor şi a transportului pe calea ferată, iar la absolvire, studentul în cauză, devenit medic-locotenent, are obligaţia – prin contractul intrat în vigoare imediat după admiterea la facultate – de a profesa, timp de opt ani, într-un spital aflat sub comandamentul Armatei Române.
Şi, chiar dacă tabloul nu poate căpăta concreteţe fără revelarea unor artificii cu iz de balcanism, de genul asumării primirii de către student – prin semnătură, impusă de diverşi comandanţi militari! – a unor iluzorii rechizite ori a unor veşminte, din categoria celor descrise de Hans Christians Andersen în ,,Hainele cele noi ale împăratului”, niciunul dintre viitorii medici militari nu a protestat, pentru că în jocul cazon interveneau rigorile regulamentului de ordine interioară ori a celor din categoria ,,secret de serviciu”. Situaţia însă se complică atunci când, din diverse motive – boală, dorinţa de a urma în stăinătate un rezidenţiat pe care Armata nu-l deţine, neputinţa de adaptare la specificul spitalului de campanie etc. – medicul militar întrerupe, prin demisie, contractul cu Ministerul Apărării Naţionale. Fireşte că Armata trebuie să-şi recupereze în integralitate cheltuielile cu şcolarizarea respectivului – inclusiv pentru serviciile de care, în numele studentului, au beneficiat căpuşarii sistemului! –, însă mi se pare că n-ar trebui să ignorăm că, prin rezultatele obţinute, medicul militar a avut în anii de învăţământ superior o medie prin care, la medicina civilă ar fi beneficiat nu doar de accesul la ,,fără taxă”, ci şi de bursă de merit; e suficient să menţionez că, o singură restanţă, îl retrograda pe studentul în cauză la medicina civilă, cu sancţiuni specifice, de natură financiară!
Ministerul Apărării Naţionale însă ignoră astfel de detalii – care, într-o societate sănătoasă, ar fi intrat în zodia normalităţii – şi-i fixează, întru recuperare, unui proaspăt medic (locotenent în rezervă prin demisie), în urma unor cercetări administrative a pagubelor, o sumă care, indexată cu indicele de inflaţie, urcă spre un miliard de lei vechi! Aşa se face că, deşi pare halucinant, ministerul emite, în caz de demisie, decizii de imputare cu sume usturătoare, care vin să frângă, din start, zborul unui medic ce, prin facultatea terminată, a demonstrat că s-a ridicat în elita medicinii româneşti şi, poate, mondiale, dacă ne gândim că, un produs din acest club select – Adrian Lobonţiu, absolvent al ,,Universităţii de Medicină şi Farmacie” din Târgu Mureş – a devenit unul dintre maeştrii chirurgiei robotice de la NASA.
Nu ştiu dacă în România se găsesc, în momentul de faţă, absolvenţi de medicină generală militară capabili să-l egaleze ori să-l depăşească pe Doctorul Adrian Lobonţiu, însă e jenant şi, totodată, revoltător ca un om care a terminat o facultate atât de grea (în ţară sunt, anual, doar 10 astfel de studenţi la universitatea din Târgu Mureş, iar 15 la cea din Bucureşti) să fie tratat, în cazul în care demisionează din sistem, mai rău decât unul care a finalizat o facultate fantomatică tăind frunze la… stele! Gândindu-mă doar la faptul că există astăzi absolvenţi de medicină generală militară, ce îşi continuă studiile universitare, ajungând preparatori sau asistenţi universitari în urma unui concurs deloc simplu, primind ca retribuţie pentru trei norme/săptămână – dintre care doar una şi jumătate plătită, restul fiind muncă patriotică! – sume ce ating până şi exorbitantul prag de 1500 lei/lună, înţeleg de ce aceşti medici, care vor să-şi sporească competenţele în domeniu, dar şi un trai decent, aleg demisia şi exodul spre alte zări! (În treacăt fie spus, Armata Română – stimulând excelenţa! – îi impune medicului militar, care a avut puterea de a intra în corabia universitară, să-şi dea demisia din sistemul de apărare şi să plătească (aceleaşi) despăgubiri, când, într-un sistem social sănătos, respectivul medic trebuia să fie, pentru respectiva instituţie, o emblemă reală şi nu una prinsă în consistenţa frunzei, care, ambalată strident într-un brand de ţară, adânceşte provocator decolteul dâmboviţean!)
Un adevăr se desprinde crud din ecuaţia dezvăluită: statul român – care prin instituţiile sale acţionează într-o coerenţă uluitoare întru sabotarea intereselor cetăţeanului, ce-i cade-n mână – se inspiră dintr-un model practicat odinioară de reprezentanţii Fanarului, strălucitorul cartier al Istanbulului. Sintetizând perfect situaţia, remarca unuia dintre medicii militari, cu trimitere la perioada studenţiei – ,,de la semnarea contractului cu Armata am fost trataţi ca nişte iobagi, folosiţi la cheremul boierului precum în Evul Mediu, iar pentru dezlegarea de glie şi recâştigarea libertăţii trebuie să plătim, fără să se gândească nimeni la faptul că am depus în perioada asta un efort în plus!” – închide încă un capitol al nedreptăţilor, care, cu generozitate i se livrează tânărului de către un stat, lovit parcă de vârstele de regresie.
Să ne mai mire că, într-un astfel de context, mare parte din elita românească din orice domeniu legitimează, în cadrul hemoragiei de capital uman din ultimii ani, un exod care, în ultimă instanţă, vulnerabilizează sensul existenţei noastre ca popor?!…