Poemul meu abia te mai încape,
vrei umbra clipei noastre să o furi,
în astă toamnă ştiu că nu te-nduri
să mă ascunzii în visuri deșănțate.

cu sufletul gutuie răstignită,
pe braţul unui ram încercănat,
în ochii tăi,comisii de lumină,
fac inventar sărutului furat.

dezbracă-mă de mine să rămân
arzândă, la o margine de toamnă,
vezi, frunza vie mă condamnă,
la vijelii într-un tumult nebun.

cocorii iscălesc pe zarea oarbă,
cu pete mari de nori în gri delir,
mi-e vinul roșu poate elixir,
când dorul stă în trupul meu sa fiarbă.

prin ceţuri dantelate nu te văd,
și cern a moarte și a disperare,
tristețea iernii mele crunt mă doare
și-n toate e dezastru și prăpăd.

se-apleacă nucii până la pământ,
în reverențe -adânci, mistuitoare,,
cu dulci priviri mângâietoare,
mă faci regină doar cu un cuvânt.

poemul meu abia te mai încape
și-i scris cu vinul aspru gâlgâind,
în crame reci, cu aerul de-absint,
în toamna plină de săruturi coapte.