Prin miriștile cu maci stropite
din al inimii stăpână, a mea Catrină,
spre ea alerg cu gândul ce se-nfrână
în spice așezate în clăi, topite
pe valuri de catrință
în șirag de suferință.

Urc mai sus pe mijlocul din deal
cu secera plină de iubire
și prinsă în brâu, cer dezrobire
din coapsa lațului boreal.
Ajunge ! E multă suferință
din blasfem la credință.

Urc și văd al lăncilor vârfuri tocite
îndreptate în atac de pârgă,
adunate cu mângâiata greblă
în clăi, grămezi de holde aurite
riguros așezate pe crestele
de sub Carul de cinci stele.

Mă opresc și-mi scot pălăria
la cum se scutură în leșinul orgastic,
când treierătorul dans antispastic,
sub măslinul din Ghizunia*,
spicul își împrăștie rod
în sacul mănosului ogor.

Gratia agere palmelor gramineelor
ce cu sârg au așezat, distincție,
rodul în statui al lutului creație !
Din armura-mi, în noaptea muzeelor,
pieptul gol îl voi ridica
pentru vecie, voi memora!

___
Notă:
*tarla din ținutul Botoșanilor