Primit pentru publicare de la Ion Ionescu Bucovu, 25 martie 2014.
Editor: Ion Istrate, 25 martie 2014

ROMANUL EPISTOLAR   EMINESCU-VERONICA MICLE
                (istoria unei corespondențe)

După moartea lui Eminescu la care participase discret, Veronica Micle s-a întors acasă în București, şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”
Dacă ar fi să-l credem pe cel ce văzuse acest pachet, sub plamblica cu pricina ca un motto, o foaie scrisă de mâna lui Eminescu străjuia pachetul, cu următoarele versuri : „ Copil bălai cu ochii-albaștri/ Simbol al vremilor eterne/Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să știe de amor,/Clădeam o lume de iluzii/ Pe-aripi de corb croncănitor…”

După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte.  A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui Eminescu pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă:
,,O moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,
Să dorm pe veci”

Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-a venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. În nebunia ei care încolțise mai demult, și-a adus aminte de drogurile ( medicamente) aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, și i le trimisese la rugămintea ei, fiind colegă cu farmacista Smaranda Gârbea pentru una din fete, zicea ea. Dar acum, așa din senin, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.
Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede  la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii  au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…
Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii.
După moartea ei, scrisorile pe care le strânsese și le împachetase cu migală, lâsând cu literă de moarte fiicei ei, Virgina Gruber să le păstreze cu sfințenie și după un timp nedefinit ( alții spun după 100 de ani) să fie date publicității. Unele din scrisori circulau deja în copii fie pe la prietene, fie pe la diferiți amatori de suveniruri. Unele fuseseră copiate  greșit sau traduse prost din franțuzește. De altfel atât Veronica cât și Mihai Eminescu cunoșteau o limbă franceză aproximativă, pe care o foloseau din când în când în epistole.
Fiica Veronicăi Micle, Virginia Gruber, a încredințat o parte din scrisori lui Nic. V. Baboianu care le-a publicat în volumul „Iubire-Durere”, Buc.,1905, preluate și de Octav Minar într-o serie de cărți. Prima dată , după scrisorile citate de la Augustin Z.N. Pop, am citit cartea lui Octav Minar Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911 care reabilitează pentru prima dată imaginea Veronicăi Micle în ochii lumii; Chiar dacă Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc pentru prima dată date noi despre viaţa lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. Lumea știa că după moartea ei dramatică la Văratic „a lăsat în urmă un volum de corespondență cu unul dintre poeții cei mai cunoscuți ai României”, fiicele poetei urmând „în curând” să pună sub presă „acest volum”.
Ca și sora ei mai mică, Valeria Micle- Sturdza  a scris versuri și a preluat intenția mamei sale, copiind întregul roman epistolar dintre Eminescu și Veronica, întovărășindu-l de frumoase amintiri și identificări, lăudate de Slavici în „Marginalii la o corespondență” în „Cronica”, volumul însă nu a ieșit la iveală niciodată. De ce? Poate că Slavici care l-a cunoscut atât de bine pe Eminescu, a hotărât că sunt prea multe intimități ale celor doi poeți care ar trebui să rămână necunoscute publicului larg.
Un alt grupaj de scrisori (11 ale lui Eminescu și 28 ale Veronicăi Micle), Virginia Micle –Gruber l-a încredințat consultativ eminescologului Ioan Scurtu, fără a le publica, mărginindu-se doar să se documenteze asupra vieții afective a lui Eminescu. În scrisoarea de mulțumiri cu înapoierea scrisorilor, Ioan Scurtu îi scria Virginiei: „Doresc ca memoria scumpă a lui Eminescu și a Veronicăi Micle să fie ferită și în viitor de orice fel de indiscrețiuni. Știu că aceeași a fost și cred că mai este și dorința Dv.fermă”.
Prima dată am luat cunoștință cu câteva scrisori de dragoste ale lui Eminescu și Veronicăi Micle din colecția eminescologului Augustin Z.N.Pop. (Corespondență- Veronica Micle, Ed. Dacia 1979). Le-am văzut în original și am crezut că am stat de vorbă cu ei. Una e să citești poeziile care sunt texte elaborate și alt e să citești scrisorile lor care dau frâu sentimentelor cu o pasiune înrobitoare. Agustin Z.N. Pop a scos la iveală douăzeci și cinci de scrisori neștiute ale Veronicăi către Mihai Eminescu pe care le-a comentat cu lux de amănunte.
Majoritatea scrisorilor Veronicăi Micle, dispersate peste tot, atât în țară cât și peste hotare, a fost considerată o mare pierdere pentru istoria literară. Atunci când se credea mai puțin că se mai află scrisori necercetate, apare ca din senin o știre senzațională. Prin Ana Maria Grigorcea-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, s-au dat publicității un număr însemnat de scrisori (93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica și și 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu). Unde stătuseră aceste scrisori până acum? Nu cumva fusese dorința Veronică ca să se dea publicității cât mai târziu sau deloc? Lungul drum al acestor scrisori către posteritate a început în anul 1937 când o tânără profesoară de limbi clasice, fusese invitată la o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea și cu soția acestuia Graziella, nepoata de frate a Adele Nanu, pentru a o încredința pe fiica lor ,Ana Maria, pentru meditare. Tânăra profesoară de atunci, Maria Economu, este chiar mama editoarei acestor scrisori, care a scos la  lumină acest tezaur epistolar. Neculae Nanu Culianu a fost căsătorit prima oară cu Valeria Micle, fiica cea mare a Veronicăi. Din acestă căsătorie s-au născut doi copii: Graziella ( care s-a căsătorit cu ambasadorul României la Londra,Vasile Grigorcea) și Fănel, mort de tânăr. Apoi Valeria Micle-Nanu s-a recăsătorit cu Mihai  Sturdza și a mai avut încă doi copii, pe Grigore, scriitor, și pe Mihai.
Valeria Micle, fata Veronicăi Micle, având o frumoasă carieră muzicală, moare pe neașteptate la 24 februarie 1929 la moșia de la Boureni, după Crăciunul petrecut cu fiica ei Graziella și cu nepoata ei Anna Maria. Alesele calități umane ale Valeriei Micle s-au transmis și fiicei și nepoatei dar și strănepoatei. Scrisorile cu pricina au ajuns în posesia Graziellei, apoi în custodia nepoatei  Anna Maria.  Mama editoarei a legat o frumoasă prietenie cu Anna Maria Grigorcea. Încă din anii petrecuți în străinătate mama editoarei știa de aceste scrisori și mai știa că femeia le păstra cu sfințenie; deși se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicității, refuzase categoric de fiecare dată. Mama editoarei a făcut o călătorie în Italia dorind s-o vadă pe Anna Maria Grigorcea, căsătorită cu un diplomat și senator italian, Giarolamo Messeri. După 1990 i-a amintit Annei de scrisori și a încercat s-o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar. Insistențele ei au prins viață și au dus la un final fericit. Anna Maria Grigorce- Messeri i-a încredințat prețioasele documente și ele au prins viață în anul 2000 în cartea „Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle. DULCEA MEADOAMNĂ/ EMINUL MEU IUBIT” editura Polirom, 2000. cu o prefață scrisă de editoarea Christina Zarifopol- Illias din Indiana, Statele Unite. Acesta a fost lungul drum al scrisorilor până a vedea tiparul.
După moartea Veronicăi Micle, mânuind cu abilitate un întreg arsenal de minciuni, feluriți istorici literari, unii dintre ei mari literați, biografi sau publiciști, în cursa după un spectaculos ieftin, dând crezare clevetirilor contemporane despre Veronica colportate cu atâta ușurință, crezând că slujesc purității amintirii lui Eminescu, au creat din  Veronica Micle efigia unei femei galante, facilitând o tradiție de detractori, odioasă ca orice neadevăr. Chiar dacă, prin incidente inerente iubirii, în existența celor doi poeți au fost hiaturi și imputări urmate de clarificări, de amnistieri și de frenezii reluate, penibilii procurori postumi, în ciuda faptului că părțile s-au împăcat, iar aura lor le-a condus suvenirul în legendă, au administrat acuzări asertorice de la bara unui tribunal inchizitorial, într-un proces care s-a terminat odată cu aceste scrisori publicate acum, la 100 de ani de la trecerea în neființă a celor doi.
Gh. Bogdan Duică a făcut un chestionar pentru cursul său universitar la Cuj întrebând mai mulți cunoscuți despre persoana Veronicăi Micle. Iată ce a răspuns poeta Matilda Cugler-Poni la 22 noiembrie 1922: „Am cunoscut-o  și-mi era foarte simpatică. Ea era o femeie frumoasă și foarte inteligentă. (…) Avea mulți dușmani și mai cu seamă dușmance. Cred că a fost foarte nenorocită.”
Și acum să facem un scenariu: Să presupunem că ne aflăm în sala unui tribunal al Istoriei literaturii române. În fața completului de judecată se află Veronica Micle, ca învinuită, de o parte și de alta martorii apărării și ai acuzării. Din martorii acuzării fac parte Henrieta, sora lui Eminescu, Maiorescu ( mare om, dar cu un suflet atât de mic pentru Veronica), George Călinescu și Lovinescu. De cealaltă parte, de partea apărării, sunt „necrofagul” Octav Minar, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Ibrăileanu, Augustin Z. N. Pop. Iau cuvântul și unii și alții și dintr-o dată apare Christina Zarifopol- Illias cu cartea editată de ea în mână și le citește scrisorile Veronicăi către Eminescu. În sală e o tăcere adâncă. Toți meditează la viața celor doi poeți, la dragostea lor pasională, la moartea lor. Deodată judecătorul se ridică și dă verdictul: NEVINOVATĂ!
În altă parte am să mă refer la conținutul acestor epistole care întregește viața lor sentimentală și biografia lor.
Ion Ionescu-Bucovu

MIHAI EMINESCU CATRE VERONICA MICLE
Îngerul meu blond,
Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti.
Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire.
Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.
Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc , nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea
lui Emin.