Pe câmpuri calde, sub boltă lină,
Când soarele-și oprește rostul,
Se-aude-n taină o lumină
Și-n iarba verde crește gestul.

E noaptea-n care vechi hotare
Se pierd în zări de vis și teamă,
Când timpul, obosit, dispare
Și-și uită clipa din blestămă.

Sânzienele — șoptit cuvânt,
Din vremi apuse ne răspunde,
Purtând în el un sfânt pământ
Și dor de zeița ce s-ascunde.

Din Sancta Diana, lin ecou,
Rămas în graiul care ține
Sub veacuri stinse: dac-erou
Și-o lume ce nu mai revine.

În noaptea blândă și aprinsă
Fecioare merg cu pași prin rouă,
Iar floarea-n aur strânsă, plânsă
Își țese-n păr lumină nouă.

Din sânziene se împletesc
Cununi de vis și de credință
Și-n sus, sub streașnă, dor plutesc
Să cadă-n soartă ori dorință.

De stau — e bine, viața crește,
De cad — un gând se frânge-n vânt,
Și nimeni nu mai tâlcuiește
Ce plânge-n timp, ce tace-n cânt.

Pe dealuri ard tăcute stele
Sunt focuri vii din mâini de om,
Ce sar prin flăcări, umbrele,
Să-și alunge-al nopții somn.

Iar din văzduh, ușor, coboară
Ființe albe, fără nume,
Sânzienele dansează-n vară
Pe firul nevăzut din lume.

Unde ating, se leagă rodul,
Unde lipsesc, se stinge harul,
Căci ele țin în taină podul
Ce leagă cerul și pământul.

Și roua cade — apunând
Cu pași de înger-n tivire,
Iar omul, simplu, adunând,
Își caută-n ea o izbăvire.

Sub pernă, floarea arată-n vis
Un chip ce vine dintre stele,
Și-n taina nopții necuprins
Se scriu destinele rebele.

O, Sânziene — dulce dor,
Într-un cuvânt atâtea vieți!
Tu ții sub dor, un vechi odor,
Lumi ce nu mor, sfioși poeți.

Și poate-atât ne-a mai rămas —
Un cântec stins, o amintire,
Un grai ce poartă peste glas
O veche, sfântă, mănăstire.