Șezătoarea tradițională[1]
Perspectivă sociologică

Copil fiind, căscam ochii de uimire la ceea ce vedeam și auzeam, și nu-mi mai venea nici somnul spre care eram îndemnat, atunci când mă rătăceam printre cei care erau participanții principali ale șezătorilor din satul meu natal, Vorniceni.

La șezătorile din sat sat, bârfa din toloacă nu are loc

Puține obiceuri tradiționale ale satului românesc au îmbinat atât de armonios munca, educația, cultura și socializarea precum șezătoarea de iarnă. Dincolo de imaginea idilică păstrată în memoria colectivă, șezătoarea reprezenta un veritabil centru comunitar, o școală neoficială a satului, un spațiu al solidarității interumane și al perpetuării valorilor morale și spirituale. Acolo unde astăzi domină adesea izolarea, comunicarea virtuală și graba cotidiană, odinioară oamenii își construiau relațiile sociale, își transmiteau cunoștințele și își consolidau identitatea culturală în jurul vetrei, al cântecului și al muncii ca nevoie socială de a exista.
În lunile lungi ale iernii, când câmpurile se odihneau sub omăt și muncile agricole încetau, satul românesc își găsea o altă formă de activitate. Șezătoarea devenea un adevărat ritual din țarină, organizat cu rost, disciplină și bucurie, reunind generații diferite într-un cadru deopotrivă util și recreativ.

Șezătoarea ca formă de organizare socială și culturală

În tradiția veche, șezătoarea nu era o simplă petrecere. Ea începea adesea dimineața, după ce soarele se ridica câteva sulițe pe cer, și se putea prelungi până în zorii zilei următoare. Timpul petrecut laolaltă era valorificat prin activități cu scopuri practice, necesare gospodăriei și familiei.
Participau familii apropiate, rude, vecini și prieteni, iar tinerii satului aveau un loc aparte în această reuniune temporară. Îmbrăcați în straie de sărbătoare, cu căciuli de astrahan brumării sau negre, băieții purtau ițari albi, cămăși cusute cu motive tradiționale, brâie din lână și opinci din piele de porc ori de vită, cu ciorapi din lână albă, peste care se trecea împrejur nojițe împletite din păr negru de cal. Fetele veneau în ii alese, catrințe bogat ornamentate, peste care se trecea un brâu cu motive florale, marame și casânci, împodobind atmosfera cu frumusețea și eleganța portului popular.
Întâlnirea oferea fiecăruia ocazia să-și demonstreze măiestria. Femeile torceau lâna, coseau, croșetau și împleteau ciorapi sau alte articole vestimentare. Bărbații își arătau priceperea la confecționarea opincilor și a obiectelor necesare gospodăriei. Astfel, șezătoarea funcționa asemenea unui atelier colectiv, unde experiența era transmisă firesc de la cei vârstnici către cei tineri.

Gastronomia tradițională și spiritul ospitalității

Un element esențial al șezătorii îl constituia pregătirea bucatelor pentru cei care veneau la șezătoare. Bucătăria tradițională nu era doar o necesitate, ci și o expresie a generozității și ospitalității sătești.
Pe mesele încărcate se regăseau plăcinte rumene, colțunași, turte prăjite, cozonaci, alivenci, mălaiuri și turte coapte direct pe vatră. În jarul cuptorului se coceau dovleci dulci și cartofi aromați, transformând gospodăria într-un spațiu al belșugului și al comunității.
Oaspeții erau întâmpinați cu un pahar de țuică, simbol al ospitalității și al respectului față de cei veniți de departe. Pe măsură ce timpul trecea și voia bună creștea, era servit și vinul, cu măsură și cumpătare, în spiritul vechii înțelepciuni țărănești, care prețuia echilibrul și buna-cuviință.

Școala oralității și a educației populare[2]

Șezătoarea reprezenta una dintre cele mai importante forme de educație informală din mediul rural.
În jurul vetrei sau la cuptorașului de afară circulau povești transmise din generație în generație, legende locale, întâmplări reale și narațiuni improvizate pe loc. Se spuneau ghicitori, proverbe și zicători, se recitau poezii și se discutau evenimente importante din viața satului.
Prin aceste practici, copiii și tinerii rețineau cunoștințe despre istoria locului, despre normele morale, despre comportamentul social și despre rostul muncii. În absența instituțiilor moderne de educație culturală, șezătoarea funcționa ca o veritabilă academie populară, unde lecțiile vieții erau transmise prin exemplu, dialog și participare directă.

Muzica, dansul și identitatea românească

Nicio șezătoare nu putea exista fără muzică și joc. Cântecele vechi, interpretate individual sau în cor, aduceau în sufletul participanților memoria strămoșilor și frumusețea tradițiilor locale.
Sunetul fluierului, al naiului, al trompetei populare sau bătaia tobei din piele de capră însoțeau vocile celor adunați, creând o atmosferă greu de descris în cuvintele prezentului social media. Repertoriul era variat: doine, cântece de dragoste, balade, cântece haiducești și colinde.
Dansul avea, la rândul său, o funcție educativă și socială. Fetele și băieții învățau regulile conviețuirii țarinei, respectul reciproc și conduita în lume. Prin joc se afirmau eleganța, caracterul și demnitatea persoanei, valori apreciate de întreaga comunitate sau individual de genul: ,,ia uite Casandră ce frumos și isteț băiet e acela a lui Vasile”.

Locul unde se construiau destine

Poate una dintre cele mai importante funcții ale șezătorii era aceea de spațiu al întâlnirilor și al proiectelor de viață.
Aici se făceau cunoștințe între tineri, se înfiripau prietenii și sentimente durabile. Multe logodne își aveau începutul în cadrul unor astfel de întruniri. Se propuneau căsătorii, se stabileau înțelegeri între familii, se alegeau nuni mari/nașii și se conturau viitoarele ceremonii de nuntă.
În acest context, șezătoarea devenea un mecanism natural de consolidare a comunității, contribuind la continuitatea familială și socială a satului românesc.

Între autenticitate și spectacolul afișat

În prezent, șezătorile tradiționale autentice sunt tot mai rare. În multe locuri, ele au fost înlocuite de manifestări culturale ocazionale, organizate în afara contextului sezonier și a funcțiilor lor originare. Uneori, caracterul profund educativ și comunitar al șezătorii este redus la o simplă reprezentare festivă sau la un exercițiu de imagine.
Desigur, orice inițiativă de păstrare a patrimoniului imaterial merită apreciată. Totuși, reconstituirea autentică a șezătorii presupune mai mult decât purtarea costumului popular sau interpretarea câtorva cântece tradiționale. Ea înseamnă recuperarea întregului sistem de valori care o susținea: munca împreună, solidaritatea, transmiterea cunoștințelor, respectul pentru tradiție și coeziunea comunitară.
Astăzi, adevărata provocare nu este imitarea formei exterioare a șezătorii, ci redescoperirea spiritului ei profund.

Așadar, din perspectivă sociologică, etnologică[3] și educațională, șezătoarea de iarnă poate fi considerată una dintre cele mai complexe forme de organizare comunitară din civilizația tradițională românească. Ea integrează dimensiunile productive, educative, artistice, sociale și familiale într-un singur cadru funcțional, contribuind la conservarea identității colective și la transmiterea patrimoniului cultural între generații.
Dacă în trecut șezătoarea reprezenta o necesitate organică a vieții rurale și un factor determinant în formarea individului și a comunității, astăzi ea supraviețuiește mai ales ca practică simbolică și manifestare culturală. Cu toate acestea, valorile fundamentale pe care le-a cultivat odinioară, respectul pentru muncă, dialog, creație, solidaritate și apartenență comunitară, rămân actuale și pot constitui repere valoroase pentru societatea contemporană. Într-o epocă dominată de individualism și comunicare virtuală, șezătoarea ne amintește că adevărata cultură se naște din comuniunea oamenilor, iar educația autentică începe acolo unde experiența, tradiția și umanitatea se întâlnesc în jurul aceleiași vetre.

Ion Istrate,
Membru al U.Z.P.R
Botoșani, 28 Oct. 2026

Bibliografie necesară

1. Ghinoiu, Ion (1997). Obiceiuri populare de peste an. Dicționar. București: Editura Fundației Culturale Române. https://bibnat.ro/biblioteca-digitala/
2. Ghinoiu, Ion (2003). Sărbători și obiceiuri românești. București: Editura Elion. https://archive.org/
3. Ghinoiu, Ion (coord.). Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. București: Editura Academiei Române. https://bibnat.ro/biblioteca-digitala/
4. Gorovei, Artur (ed.) (1892-1931). Șezătoarea. Revistă pentru literatură și tradițiuni populare. Fălticeni. Considerată una dintre cele mai importante publicații românești dedicate folclorului și culturii tradiționale. ro.wikisource.org
5. Pop, Augustin Z. N. (1958). „La aniversarea revistei «Șezătoarea»”. Revista de Folclor, anul III, nr. 1.biblioteca-digitala
6. Vulcănescu, Romulus (1979). Dicționar de etnologie. București: Editura Albatros. Lucrare menționată în prezentările bibliografice ale autorului.archive+1
7. Vulcănescu, Romulus (1987). Mitologie română. București: Editura Academiei Republicii Socialiste Române. archive+1
8. Vulcănescu, Romulus (1975). Istoria etnologiei române. București: Editura Academiei. Lucrare indicată în bibliografia autorului.archive+1
9. Pop, Augustin Z. N. (1958). „La aniversarea revistei «Șezătoarea»”. Revista de Folclor, anul III, nr. 1.biblioteca-digitala

Note:
[1] Șezătoarea de iarnă reprezintă o formă tradițională de organizare a vieții comunitare, caracteristică spațiului rural românesc, în cadrul căreia activitățile productive, educative și recreative se desfășurau simultan, contribuind la consolidarea coeziunii sociale și la transmiterea patrimoniului cultural imaterial (Vulcănescu, 1987; Ghinoiu, 2003). archive+1
[2] Rolul oralității, al cântecului, al narațiunii și al creației populare transformă șezătoarea într-un autentic spațiu de conservare și regenerare a memoriei culturale colective, funcție remarcată constant în literatura de specialitate dedicată etnografiei și folclorului românesc (Gorovei, 1892-1931; Pop, 1958).wikisource+1
[3] Din perspectiva etnologiei contemporane, șezătoarea poate fi interpretată ca una dintre cele mai importante instituții informale de educație comunitară, prin intermediul căreia cunoștințele practice, normele morale și valorile colective erau transferate de la o generație la alta (Vulcănescu, 1979; Ghinoiu, 1997).archive+1