Poezia românească postbelică poate fi privită ca o construcție amplă, ridicată peste rupturi istorice, ideologice și estetice. În această arhitectură, metafora nu reprezintă doar un ornament al limbajului, ci unul dintre stâlpii de rezistență ai imaginarului poetic. Ea schimbă raportul dintre cuvânt și realitate, dintre experiență și expresie, dintre ceea ce se vede și ceea ce poate fi intuit.

• În această perspectivă, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu și Ion Mureșan pot fi considerați trei poeți care, prin formule radical diferite, susțin aceeași mare cupolă a metaforei deasupra poeziei românești. Nu este vorba despre o filiație simplă și nici despre o uniformizare a celor trei universuri lirice. Dimpotrivă, importanța lor rezultă tocmai din diferențele dintre modurile în care fiecare înțelege și reconstruiește realitatea prin cuvânt.
• Nichita Stănescu transformă metafora într-un instrument al cunoașterii; Mazilescu o fracturează, o ascunde în elipse și tăceri; Ion Mureșan o readuce în cotidian, în corporalitate, în absurd, în memorie și în materia aparent banală a existenței. Astfel, între cei trei se poate configura un arc estetic care unește metafizica limbajului, poezia eschivei și metafora existențială.
• În istoria poeziei românești din a doua jumătate a secolului al XX-lea, Nichita Stănescu ocupă un loc fundamental prin transformarea radicală a relației dintre poet și cuvânt.
• Debutul său cu Sensul iubirii (1960) este urmat de volume care marchează succesiv modificarea paradigmei lirice: O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 elegii, Oul și sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, În dulcele stil clasic, Epica magna, Opere imperfecte și Noduri și semne. 
• Nichita nu mai privește cuvântul ca pe un simplu instrument descriptiv. Cuvântul devine materie poetică, realitate autonomă, obiect al meditației și, uneori, chiar personaj al poemului.
• În acest sens, metafora stănesciană nu se mulțumește să spună că un lucru seamănă cu altul. Ea produce o nouă realitate poetică.
• Poetul nu mai descrie lumea, ci încearcă să o refacă prin limbaj.
• Aici se află una dintre marile rupturi produse de Nichita Stănescu. Poezia nu mai este numai reprezentarea realului, ci devine o formă de existență paralelă. Critica a remarcat tocmai această capacitate de abstractizare și de transformare a limbajului, Eugen Simion asociind creația lui Nichita cu conceptul de „poezia poeziei”. 
• În 11 elegii, metafora dobândește dimensiune ontologică. Poetul nu mai întreabă doar „ce este lumea?”, ci, mai profund, cum poate fi cunoscută lumea prin poezie?
• De aici rezultă caracterul aproape filosofic al liricii stănesciene. Nichita transformă metafora într-o epistemologie poetică.
• El nu spune doar ceea ce vede. El încearcă să vadă ceea ce cuvintele încă nu au numit. De aceea, noțiunea de „necuvinte” devine esențială pentru înțelegerea acestei poetici. Poetul presimte că între realitate și limbaj există un teritoriu care nu poate fi ocupat în întregime de vocabularul obișnuit. Poezia apare tocmai în această zonă de tensiune. Într-un anumit sens, Nichita Stănescu ridică prima mare arcadă a cupolei metaforice: metafora ca posibilitate de a depăși limitele limbajului.
• Dacă Nichita construiește o poezie a expansiunii metaforice, Virgil Mazilescu construiește o poezie a retragerii.
• La Mazilescu, metafora nu vine întotdeauna spre cititor. Uneori, ea se îndepărtează, se rupe, se ascunde într-o sintaxă discontinuă. Sensul nu este oferit integral, ci trebuie recuperat.
• Debutul cu Versuri (1968), urmat de Fragmente din regiunea de odinioară (1970), Va fi liniște, va fi seară (1979) și Guillaume poetul și administratorul (1983), conturează una dintre cele mai singulare opere poetice ale generației sale. 
• Eugen Negrici a definit sugestiv această poetică prin formula „stilistică a eschivei”, formulă care surprinde mecanismul prin care poemul refuză să ofere imediat cheia propriei sale construcții. 
• Mazilescu nu construiește metafora ca pe o statuie monumentală. El o fragmentează. Poemul său seamănă uneori cu o încăpere în care obiectele au fost mutate în timpul nopții: cititorul recunoaște elementele, dar nu mai găsește ordinea lor obișnuită. Această dezordine aparentă este însă profund controlată.
• Elipsa, fragmentul, discontinuitatea, sintaxa torsionată, tăcerea dintre cuvinte devin instrumente ale unei noi sensibilități poetice. Critica a subliniat faptul că poezia lui Mazilescu poate fi citită atât ca poezie a limbajului, cât și ca poezie a ființei, cu o evidentă miză ontologică. 
• Așadar, dacă la Nichita metafora caută să creeze o lume, la Mazilescu ea pare să spună: lumea nu mai poate fi spusă întreagă. De aici provine melancolia profundă a poeziei mazilesciene.
• În Va fi liniște, va fi seară, liniștea nu este simpla absență a zgomotului. Ea devine o categorie existențială. Seara nu este numai un moment al zilei, ci imaginea unei apropieri a limitei, a stingerii, a dispariției.
• În această poezie, metafora nu mai este o explozie imaginativă, ci o retragere a realului în mister. Și tocmai aici se află contribuția lui Mazilescu la cupola metaforei: el demonstrează că metafora poate exista și prin absență, fragment și tăcere.
• Dacă Nichita urcă metafora spre metafizică, iar Mazilescu o ascunde în tăcerile limbajului, Ion Mureșan o coboară în viața imediată.
• Poezia lui Ion Mureșan își construiește originalitatea prin întâlnirea dintre cotidian și fantastic, dintre banal și absurd, dintre corporalitate și reflecție metafizică.
• Volume precum Cartea de iarnă (1981), Poemul care nu poate fi înțeles (1993), cartea Alcool (2010) și Introducere în Poezie (2023) marchează etape importante ale acestei evoluții. Critica a observat caracterul distinct al formulei sale poetice și relația sa complexă cu tradiția echinoxistă și optzecistă. 
• La Mureșan, metafora poate porni dintr-un obiect banal, dintr-o scenă de viață, dintr-o situație aparent comică și poate ajunge, aproape pe nesimțite, la o problemă ontologică. Această deplasare este una dintre virtuțile sale esențiale. Poetul nu separă solemn cotidianul de metafizică.
• El poate transforma un pahar, o masă, o stradă, o amintire, un gest banal sau o situație absurdă într-un punct de plecare pentru meditația asupra existenței. În acest sens, Ion Mureșan este un poet al metaforei cotidiene. La el, grotescul și tragicul coexistă. Râsul poate deveni imediat neliniște, iar neliniștea poate primi forma unei imagini aparent ludice.
• Critica a remarcat tocmai această dublă natură a liricii sale: ludicul de suprafață ascunde adesea o dimensiune gravă, absurdă și tragică. 
• În Introducere în Poezie, poetul transformă chiar ideea de poezie într-un obiect al reflecției. O analiză recentă din România literară observă că reflecția sa asupra poeziei are o puternică dimensiune filosofică și că definițiile poeziei devin parte din însăși construcția universului său poetic. 
• Prin urmare, Mureșan nu este doar un poet al metaforei, ci și un poet care se întreabă permanent ce mai poate însemna metafora într-o lume în care realitatea însăși pare absurdă.
• Cei trei poeți nu trebuie puși unul lângă altul pentru a demonstra o identitate de stil. Dimpotrivă, comparația lor devine fertilă tocmai prin diferență.
• Putem formula astfel cele trei direcții:

• Nichita pornește de la cuvânt și ajunge la existență. Mazilescu pornește de la tăcerea dintre cuvinte și ajunge la fragilitatea ființei. Mureșan pornește de la realitatea imediată și ajunge la absurdul și misterul existenței. Astfel, metafora lor poate fi privită ca o construcție în trei registre.
• La Nichita, metafora este verticală. Ea urcă spre absolut. La Mazilescu, metafora este oblică., Ea evită sensul direct, se strecoară printre cuvinte, lasă goluri. La Mureșan, metafora este circulară. Ea pleacă din cotidian și revine în cotidian, dar îl face să pară altfel.
• Este important să nu reducem relația dintre cei doi la opoziția simplistă dintre „poetul metaforei” și „poetul antimetaforei”.
• Mazilescu însuși a polemizat cu ceea ce considera o anumită „poezie obeză” asociată lui Nichita, însă această distanțare nu anulează importanța dialogului implicit dintre cele două poetici. Critica dedicată lui Mazilescu a remarcat tocmai această raportare tensionată la tradiția poetică imediată. 
• În fond, Nichita și Mazilescu pun aceeași întrebare: Răspunsurile lor sunt diferite. Nichita răspunde prin expansiune: cuvântul poate deveni univers. Mazilescu răspunde prin retragere: cuvântul trebuie uneori redus, fracturat, suspendat, pentru ca sensul să poată apărea. Această tensiune a fost extrem de productivă pentru poezia română ulterioară.
• Ion Mureșan poate fi citit, într-o anumită măsură, ca poet care intră într-un dialog indirect cu ambele revoluții. De la Nichita moștenește conștiința că poezia nu este doar descriere, ci refacere a realității prin limbaj. De la Mazilescu poate fi observată în poezia sa atenția pentru discontinuitate, pentru ambiguitate, pentru tensiunea dintre ceea ce se spune și ceea ce rămâne nespus. Dar Mureșan nu rămâne captiv niciunuia dintre aceste modele.
• El introduce o nouă materie poetică: cotidianul degradat, memoria, absurdul, alcoolul, boema, corporalitatea, obiectul banal, întâmplarea aparent neînsemnată. În această privință, poezia lui devine o formă de recuperare a concretului.
• Dacă Nichita întreba ce este ființa prin cuvânt și Mazilescu ce mai poate spune cuvântul despre ființă, Mureșan pare să întrebe: Cum poate fi găsită poezia în lucrurile care ne înconjoară și pe care, de obicei, nu le considerăm poetice?
• Este o întrebare care deschide un alt etaj al cupolei. Cei trei poeți demonstrează că metafora românească nu a rămas prizoniera unei singure formule estetice. Ea a trecut: de la metafora revelatoare la metafora fragmentară și apoi la metafora cotidianului. Nichita a lărgit spațiul poeziei. Mazilescu a adâncit spațiul ei interior. Mureșan a readus poezia în materia vieții de fiecare zi.
• În acest fel, cei trei pot fi considerați nu numai poeți importanți, ci și trei constructori ai sensibilității poetice românești contemporane.
• Cupola metaforei nu este, așadar, o construcție terminată. Ea se află permanent în proces de edificare. Fiecare mare poet adaugă o piatră. Nichita a adus piatra metafizică a cuvântului. Mazilescu a adus piatra tăcerii și a rupturii. Mureșan a adus piatra cotidianului transfigurat.
• Iar între ele se formează arcul unei poezii care refuză să moară tocmai pentru că știe să-și schimbe limbajul.
• Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu și Ion Mureșan reprezintă trei modalități distincte de a demonstra că poezia nu este doar o succesiune de cuvinte frumoase, ci o formă de cunoaștere.  Nichita a făcut din metaforă o aventură a spiritului. Mazilescu a transformat-o într-o artă a eschivei, a fragmentului și a tăcerii. Mureșan a coborât-o în cotidian, unde grotescul, absurdul și tragicul se întâlnesc cu lirismul. Între acești trei poeți se poate vedea evoluția unei sensibilități: de la metafizica limbajului, prin criza limbajului, către regăsirea poeziei în realitatea imediată.
• De aceea, imaginea „cupolei metaforei” este mai mult decât o metaforă critică. Ea poate deveni o imagine a însăși continuității poeziei românești.
• Sub această cupolă, Nichita ridică privirea spre absolut, Mazilescu ascultă tăcerea dintre cuvinte, iar Mureșan caută misterul în lucrurile de fiecare zi.
• Și poate că tocmai aici se află adevărata lor întâlnire: în convingerea că realitatea nu se termină acolo unde se termină cuvântul, ci începe din nou prin poezie.

Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

• Stănescu, Nichita, Sensul iubirii, București, ESPLA, 1960. 
• Stănescu, Nichita, 11 elegii, București, Editura Tineretului, 1966. 
• Stănescu, Nichita, Necuvintele, București, Editura Tineretului, 1969. 
• Stănescu, Nichita, Starea poeziei, București, Editura Minerva, 1975. 
• Stănescu, Nichita, Epica magna, Iași, Editura Junimea, 1978. 
• Stănescu, Nichita, Noduri și semne, București, Editura Cartea Românească, 1982. 
• Doinaș, Ștefan Augustin, Lectura poeziei, București, Editura Cartea Românească, 1980. 
• Mazilescu, Virgil, Versuri, București, 1968. 
• Mazilescu, Virgil, Fragmente din regiunea de odinioară, 1970. 
• Mazilescu, Virgil, Va fi liniște, va fi seară, București, 1979. 
• Mazilescu, Virgil, Guillaume poetul și administratorul, București, 1983. 
• Mureșan, Ion, Cartea de iarnă, 1981. 
• Mureșan, Ion, Poemul care nu poate fi înțeles, 1993. 
• Mureșan, Ion, cartea Alcool, Charmides, 2010. 
• Mureșan, Ion, Introducere în Poezie, Charmides, 2023. 
• Cărtărescu, Mircea, Creionul de tâmplărie, Humanitas, 2020 – pentru referințele memorialistice și critice despre Virgil Mazilescu. 
• Simion, Eugen, studii și sinteze consacrate poeziei române postbelice și operei lui Nichita Stănescu. 
• Negrici, Eugen, studii privind poezia română postbelică și formula poetică a lui Virgil Mazilescu; sintagma „stilistică a eschivei” este consacrată în receptarea acestuia