Vârsta care nu mi-e de-ajuns

Într-o zi, când nu veni nici un prieten,
Şi eu – nici la unul din ei nu m-am dus –
În suflet mi se făcu foame şi sete
De vârsta care nu mi-e de-ajuns.

Necercetat şi întreg, anotimpul
Fără ură, tolănită în iarbă –
În sângele omului îşi ascunde chipul
Şi inima pe cât de bogată-i întreabă.

Pe sfârşite-i prânzul spre care alerg
Obosit ori vesel – la masa acestei vârste
De care nu pot anii să-mi dezleg
De mi-ar fi şi zbuciumările triste.

Într-un veac, când nu veni nici un prieten,
Şi eu – nici la unul din ei nu m-am dus –
M-au pălmuit îndelung unul câte unul
Anii vârstei ce nu mi-e de-ajuns.