Marin IFRIM

Plouă ca și cum ar plânge ochii iubitei

Mi-am terminat porțiile de ploi. Și totuși plouă. ”Și ce ploaie
Pe pământ” – cum zice bufonul din ”A douăsprezecea noapte”
Plouă cu sfârcuri de apă minerală. Treabă de chimie și depresii
Umane. Îmi caut păsările, pisicile și câinii din cartier. Cu capul
În mijlocul pernei, ca un animal răsfățat de soartă. Am adunat
Hrană pentru lanțul trofic. Va trebuie să mă las plouat. Să duc
Înapoi ceva din sufletul naturii. Nimic nu poate supraviețui
Fără Fiul Celui de Sus. Plouă peste cruci, plouă peste creștetul
Îngrijitorului de fluturi. Nimeni nu zboară acum. Ploaia are aripi
Lungi, pene dense și melci uleioși în loc de ombilic cimitiros.
Plouă ca și cum ar plânge ochii iubitei. Plouă pentru a potoli
Potopul. Și-mi pleacă la drum inima, cu trenul, cu gândul, pe jos
Undeva unde nu plouă. În speranță, în această secetă perpetuă.
Sunt speriat de picături. Picături precum bombe pentru prăpăd.
Nu opriți ploaia. Ocoliți picăturile, lacrimile de crocodil ale
Zeilor. Și lăsați în ploaie curată, inima la locul ei. Lângă cealaltă
Inimă care bate cum bați tu picăturile tale în geamul cuibului
De pasăre. Ca un ceasornic care iubește timpul în fiecare secundă.