Primit pentru publicare: 06 nov. 2016
Publicat: 06 nov. 2016
Republicat: 14 Oct.2021
Redactor: Marinela MIHAI
Editor: Ion ISTRATE

   Motto – “Caracterul unei școli e ca elevul să învețe în ea mai mult decât se poate, mai mult decât știe însuși profesorul” – M. Eminescu

  Cred că numai dascălii cei adevărați, cei cu harul dragostei, cu inima deschisă către dăruire, cunosc cel mai bine comoara de tandrețe, de bunătate și de iubire aflată în sufletul unui copil. Cred că numai aceștia au parte de primul zâmbet, de privirea lor limpede, încărcată de tot felul de întrebări, de nedumeriri, de mirări, dar și de nesfârșită încredere. Printre aceștia se află în primul rând învățătorul (dăscălița), cea care se apropie de întâiul stadiu evolutiv al ființei copilului dându-i încredere și vigoare. Ea este înainte de toate: blândețe, condei, ghiozdan, abecedar, lacrimă, zâmbet, nesomn, energie creată, împrumutată, cultivată. Ea este cea care definește prima data dorințele, gândurile și îndrumă către adevăratul echilibru moral. O asemenea dăscăliță de care s-a bucurat școala vorniceneană a fost Paraschiva Olar (Murărașu) care păstrează și acum scrisori, unele îngălbenite de vreme, altele abia sosite.  Mulți dintre foștii săi elevi, câțiva acum cu tâmplele cărunte  și cu copii mari îi trimit epistole în care o anunță despre realizările lor, despre bucuriile lor sau îi cer un sfat de taină  spre a ieși dintr-un impas ori spre a descifra o incertitudine ivită pe firul destinului. Și toți, bineînțeles, vor s-o știe sănătoasa și fericită și îi scriu cu simțământul că și ea se bucură de reușitele lor și că suferă dacă i-a călcat vreo nenorocire. Este extraordinară această dăscăliță de suflet pentru care acești oameni tineri sau vârstnici au rămas tot “elevii mei” așa cum pentru dânșii continuă să fie “învățătoarea noastră”. Este o doamnă, de statură mijlocie, cu părul încărunțit, care vorbește domol și puțin cântat, dar te domină și te cucerește cu lumina blândă, densă a ochilor săi căprui, care te învăluie neîncetat.

  Paraschiva Olar (Murărașu) a văzut lumina zilei la 4 aprilie 1937 într-un sat de munte, Volovăț, din ținutul Bucovinei, situat la sud-vest de Rădăuți. Localitatea este atestată documentar la data de 28 iunie 1401 când domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, întărea împreuna cu ,,panul Giurgiu de la Valhoveț” dania în satul Plotunești de la Strunga, făcută unui boier.  Între anii 1500-1502, Ștefan cel Mare a ctitorit biserica “Înălțarea Sfintei Cruci” din localitate și este trecută în lista monumentelor istorice din județul Sucevei încă din anul 2004.

   În cartea sa  “Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi”, profesorul universitar Octavian Ionescu afirmă că biserica din Volovăț se aseamănă în cea mai mare parte cu biserica Veche din Vorniceni. Paraschiva Olar (Murărașu) a urmat cursurile școlii elementare în satul său natal. Continuă apoi studiile la Liceul Teoretic din Rădăuți. După terminarea cursurilor liceului s-a încadrat ca instructor superior de pionieri la școala din satul natal, unde a organizat cu aceștia acțiuni colective, oportunitate să-și împlinească la cota de vârf destinul său de făurar de “oameni de mai târziu”.

    În anul 1961 se căsătorește cu profesorul de educație fizică Murărașu Aurel și funcționează ca profesor necalificat la Liceul de cultură generală Vorniceni. Aici a găsit o școala cu peste 1200 elevi și un colectiv didactic numeros și bine pregătit. Acum, își amintește de prima zi de școala în cadrul acestui colectiv didactic, urmărind și acum cu ochii minții careul din curtea școlii la deschiderea noului an școlar. A privit cu ochii unei tinere venite dintr-un sat de munte colectivul numeros de copii, care ascultau cu mare atenție discursul directorului școlii. În timp ce se gândea la modul cum se va adapta cu un nou colectiv de muncă, s-a îndreptat spre dânsa un copil blond, cu ochii căprui, cu mâinile crăpate, cu degetele înnegrite de cojile nucilor, care i-a dat un măr roșu zicându-i “Na!”. Doamna Murărașu a luat mărul, a mulțumit copilului și l-a urmărit cum se întoarce la locul lui de unde o privea tot timpul. Peste mulți ani, când lucra la Școala Prof. Octavian Ionescu, într-o zi de toamnă, cu un cer senin, încerca pe terenul de sport sa-și alinieze copiii de clasa întâi, în prima oră de educație fizică. Deodată s-a oprit în fața școlii un camion de unde a coborât un bărbat înalt, voinic cu niște mâini fascinant de puternice, care i-a cuprins mâna și i-a sărutat-o. Atunci, doamna învățătoare, cu ochii plini de lacrimi, l-a privit cu mare atenție, recunoscându-l pe Gabriel, cel ce i-a dat mărul roșu, care acum  avea doi copii, o fetiță și un băiat și un apartament în Botoșani.

   Între anii 1964-1966 urmează cursurile fără frecvență la Institutul Pedagogic de 2 ani din Suceava, devenind dascăl calificat. Despre această emoționantă întâlnire doamna învățătoare ne-a mărturisit: “Tot timpul am iubit copiii, i-am înțeles, am ținut seama de firea și de viața fiecărui copil, pe care l-am educat. Am cercetat cauza tuturor faptelor și in funcție de acestea m-am comportat cu elevii. Am avut o elevă bună: Cristina o chema. Într-un timp mi-a venit cu lecțiile neînvățate. Era supărată și nu mi-a zis nimic, dar nu m-am mulțumit cu atât. Am stat de vorbă cu ea, fără sa observe ceilalți copii. Am aflat că tatăl său s-a îmbolnăvit, iar ea a fost nevoită să rezolve o parte din treburile gospodărești și bineînțeles nu avea timp necesar pentru a-și pregăti temele. Dacă eu, fără să aflu despre ce este vorba o sancționam cu note rele, o răneam îngrozitor pe această ființă nevinovata și i-aș fi strecurat, poate, și amărăciunea că în viață nu numai răul, ci iată și binele se poate răsplăti.” Astfel dăscălița Murărașu a fost o prietenă mai mare a elevilor săi și împreună au făcut o călătorie de patru ani în minunatele taine ale cunoașterii.

    Așa și-a organizat orele de clasă, ca pe o acțiune, uneori chiar ca pe un joc  în care toți elevii participau la descoperirea tainelor vieții. Cu toate că în noua societate elevii au mai multe posibilități de informare, doamna învățătoare e de părere că rolul educatorului nu scade, ci dimpotrivă se amplifică, dar este nevoie în primul rând de multă muncă, multă informare de specialitate și de pasiune pentru ceea ce faci. De aceea și-a perfecționat mereu cunoștințele de specialitate prin participarea sa la toate examenele de obținere a gradelor didactice în învățământ (definitiv, gradul al II-lea, gradul I),  prezentând în același timp diverse referate în cadrul consiliilor profesorale și a cercurilor pedagogice cu învățători, făcându-și publică experiența sa de la catedră. În activitatea sa didactică a pornit întotdeauna de la o bună cunoaștere a  realității, a făcut vizite neanunțate acasă să cunoască climatul familial, preocupările și greutățile părinților. Numai așa a cunoscut bine elevul, numai așa a cunoscut influența familiei în educația copilului.  Pe lângă activitatea didactică, Paraschiva Murărașu a desfășurat și o activitate extrașcolară bogată , de culturalizare a concetățenilor săi fiind o prezență luminoasă și activă în mijlocul lor, punând în practică cele stabilite de Spiru Haret, fondatorul de școală nouă, care afirma că “dacă învățătorul este chemat să facă educație copiilor, trebuie să-i învețe nu numai aritmetică și gramatica, ci și simțământul de demnitate”.

    Paraschiva Murărașu, dăscăliță de vocație, în întreaga sa activitate didactică “și-a suflecat mânicile” alături de elevii săi și a reușit adesea să treacă prin mărăcinișul tuturor manualelor și programelor școlare ce au apărut în decursul vremurilor, a tras greu la căruța învățământului vornicenean, alături de soțul său, Murărașu Aurel și de alti colegi.

     Dar în viața tuturor cetățenilor noștri, ca și în viața fiecărui om al școlii vine o zi, când, în locul unei cărți de muncă apare un nou înscris: pensionar. În acea zi, fiecare dintre noi, încearcă să întrezărească propriul drum, dar și traiectoria atâtor destine pe care le-a modelat. Așa a venit momentul când cu nostalgie, dar și cu seninătate, doamna învățătoare Paraschiva Murărașu, a constatat ca după un drum lung, de peste patruzeci de ani, a reușit să lase o dâră de lumină în sufletul multor generații de copii și acum merită un amurg de liniște, de pace și de viață alături de familia sa, compusă din trei băieți, trei nurori și trei nepoți.    

      Aceste rânduri sunt scrise cu multe emoții tot de un dascăl, care a pornit în viață într-o școală cocoțată pe un deal cu multă verdeață și liniște. Avea atunci, aproape optsprezece ani și în vatra sa de suflet, tot dascăl a rămas .