VĂZDUHUL TREMURA

Când cerul încărunţit greu respira,

Văzduhul străveziu, fantastic de adânc, tremura,

Privighetoarea-n slăvile cerului se ridica,

Căutam clipa care să-mi încălzească inima.

Flăcările gândurilor pân-la stele se-nălţau,

Cu aripile lor universu-nfăşurau,

Iarba cu mirosul ei de fată îndrăgostită,

Se legăna pe-o pajişte nemărginită.

Te urmăream de după salcâmii în floare

Peste care alunecau raze de soare,

Căci trupul tău luminos credinţă-mi emana

Bucurii nestinse clocoteau-n inima mea.

Umbra frumuseţii tale mă încuraja

Să rostesc rugăciuni pentru fericirea mea,

Să-mi cuprinzi obrajii în mâinile curate

Cu un miros fin de flori proaspăt înflorite.

Adesea mi-am deschis cerul inimii mele

Să intre în el căldura fiinţei tale,

În haina misterelor adânci ne-am îmbrăcat

Şi de plăcerile lumeşti ne-am tot bucurat.

M-am bucurat de clipa prezentului imediat

Căci viitoru-mi era tot mai îndepărtat,

Nu văd decât ceea ce mă interesează

Nu mă interesează decât ceea ce văd.

Rubrica: lnvitaţie la lecturăAutor: Teodor Epure

Articole asemănătoare