Poeți clasici ai pădurii și ai primăverii (de la Eminescu, la Al. Macedonski, G. Topârceanu, T. Arghezi)

                      (Pădure dimineața)

• Eram elev în clasele gimnaziale și, de câteva ori am fost întrebați care este cel mai frumos anotimp.  ,,Vara! Vara!” am sărit noi, însă dumnealor ne-au replicat că „totuși, cel mai frumos anotimp e primăvara”. Pentru ce? Nu întuiam ce motivații ar putea sta la baza unei astfel de aserțiuni. În martie era ninsoare și zloată pe atunci, aprilie, o lună rece, încât și Eminescu zice despre ființa iubită ,,Și ea-i rece și-i cu toane ca și luna lui april”. Abia în mai sunt flori și păsările cântă. Prea puțin, în comparație cu vara sau feeria îmbelșugată a toamnelor.
• Timpul târziu a ajuns să-mi schimbe vechea percepție infantilă. Ajuns profesor, aveam o poezie de Tudor Arghezi în care domiciliantul de la Mărșțișor elogia primîvara:
• ,,A! Bună dimineața, promăvară,
• Iar, proaspătă te-ntorci în țară,
• Tu fragedă și ea întinerită
•       În țara din răspântii verzi, fii binevenită.”
• Natura feciorelnică și țara erau văzute într-o  salutară simbioză și complementaritate.
•  ,,Dă-i mâna, copilandră, de-a  pururea fecioară,
• Că vă-ntâlniți depline acum, întâia oară,
•      La început de vremuri, nădejdi și învieri,
•   Două-nfloriri de muguri și două primăveri.”.
• Care ,,învieri”? Desigur, a nturii, dar mai cu seamă cea a Mântuitorului lumii. ,,Că toate florile din lume/ Mormântul i-au acoperit” și de acolo, ,,din mormântu-ntunecat” a răsărit lumina fără de apus a Învierii.
• Abia adult, am înțeles că învierea naturii consună misterios cu dorința  dureroasă a omului de înviere, de viață veșnică, așa cum îi arată natura primăvăratică în fiecare an, alungându-ne un pic tristețea și singurătatea.
• Despre melancolie și singurătate în primăvară ne vorbește o patetică poezie a lui George Topârceanu, poetul socotit vesel, dar sub a cărui cetină de glume stă o melancolie profundă. „Cântec” e una din cele mai frumoase și mai patetice mărturisiri ale zbuciumului uman:
•          „Frumoasă ești, pădurea mea,
•     Când umbra-i încă rară
•     Și printre crengi adie-abia 
•     Un vânt de primăvară.
•         
•           Când de sub frunze moarte, ies
•           În umbră viorele,
•           Iar eu străbat huceagul des
•           Cu gândurile mele.
•     Cum strălucesc de rouă grea
•     Cărări de soare pline,
•            Frumoasă ești, pădurea mea,
•       Și singură, ca mine.”
• Poate că Dumnezeu ne-a zidit așa, ca numai la El să aflăm alinare și mângâiere în lumea aceasta de tulburări și neliniști….
• Intimitatea aceasta dintre om și pădure, care este văzută ca o ființă dragă, este o constantă a poeziei și prozei românești, spre deosebire de lirica occidentală, unde vorbim cel mult de un martor existențial sau de o asociere.
• Pădurea e sursă de confort, de căldură în cămine iarna, de protector în vremuri de năvăliri barbare: ,,Tu să bagi de seamă, frate,/ Că nu-s codru, ci-s cetate”-spune oceanul verde dintr-o dramă eminesciană. Ca și omul, pădurea are vârstel ei. Când e tânără, avem un „crâng”; în faza de tinerețe e ,,pădure” și  bătrână fiind, se numește ,,codru”. („Peste codri sta cetatea/ Luminând singurătatea.”)
• E o obișnuință literară personificarea naturii, a pădurii în particular, așa cum face Eminescu: ,,Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila codrului, măriei sale.” ,,împrejuru-i are dame/ Și curteni din neamul cerb.”(Povestea codrului).
• Măreț, feeric este el și iarna, încărcat de zăpadă.
• ,,Sub vântul rece-al amorțitei ierne
• Își pleacă codrul crengile-ncărcate…
• În alba-i haină câmpul se așterne,
• Cu stele dulci e bolta presărată...”                               (Mușat și ursitorile)
•   Când se reîntoarce, stau de vorbă ca doi prieteni dragi, despărțiți de vicisitudinile lumii și oamenilor.”: ,,-Codrule, codruțule, / Ce mai faci, drăguțule?/ Că de când nu ne-am văzut,/ Multă vreme a trecut/ Și de când ne-am depărtat, multă lume am umblat.”
• Nu ne-am fi așteptat ca un simbolist ca Al. Macedonski, ,,poet al rozelor” și pietrelor prețioase să intuiască atât de bine frumusețea fără seamăn a pădurii, acest ecosistem perfect și fără egal. În poemul ,,Pădurea”, el o așează în piscul cel mai înalt al frumuseților lăsate de Dumnezeu pe pământ:
• ,,Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
• Un suflte ce iubește taina frunzișurilor c-umbra dragă
• Și nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi,
• Decât pe-ngustele poetece sub bolțile cu frunze verzi.
• Frumos e muntele, ce-nalță spre ceruri fruntea lui semeață,
• Frumos e câmpul ce se-ntinde precum o mare de verdeață,
• Frumoasă marea liniștită sau cu talazul răzvrătit,
• Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.
• Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele, când o izbește,
• O populează cu fantasme și cântu-o face de vorbește,
• Ș-aici zărești palate-nalte, și-aici, când ele se desfac,
• Ridică vocea orice frunză și-n om se schimbă orice copac….”
• Gândul meu tainic a fost și acela al unei invitații la lectură, la clasicism, adică la valorile definitiv consacrate. Spre deosebire de proză sau teatru, poezia va rămne nemuritoare prin aceea că are o ritmică a cuvintelor și a ideilor, după cum are și viața omului. Inima bate în piepturi, dând ritmica vieții, după cum în lume o dau trecerea clipelor, orelor, anilor. Ele se vor succede mereu, cât va dăinui lumea și cu ele va dăinui și lirica apolinică.

Prof. Vasile Găurean