• 
  Poetul Vasile Dan Marchiș s-a oprit lângă noi cu povara metaforelor, cu trăirile ascunse dincolo de cuvinte, oferindu-ne o carte rară pentru răcoarea sufletului. Există ceva deosebit în viața fiecărui poem, ceea ce iubim și căutăm la oameni: ceva luminos, ce simțim și respirăm, ceva ce ne liniștește, ne armonizează, ne inspiră. Despre valoarea poemelor sale putem afirma că este ingenioasă și insolită.
  Lirica lui își are origine în compoziția ei inedită, în filozofia pigmentată cu noțiuni împrumutate din mai toate domeniile științei, cărora le dă valori stilistice rar întâlnite.
  Poemele Domnului Marchiș sunt rezultatul unei meditații asupra frumosului natural, sunt reflecții existențiale și evocări arhitecturale ale mesajului estetic. Valoarea lirică a poemelor din această carte este atributul care sugerează tăcerea din noi, care cuprinde sfera marilor întrebări rămase încă neexplorate: ”În vreme ce scriam/convins că doar scrierea mea continuă/este virgula credibilă/ între prieteni și dușmani /muza m-a abordat ca niciodată/într-un mod straniu: /”Ce vei răspunde lui Dumnezeu/dacă te va întreba/de prietenie/sau de ură?” /Am spus așa:/ ”Dumnezeu nu pune niciodată /întrebări poeților/ atâta timp cât/tu ești intermediar/ între El și poeți,/însă eu te întreb /dacă vii la mine/ de la Tatăl Ceresc/ mă poți influența/ să scriu doar lucruri bune,/iar dacă vii de la diavol,/ce pot scrie decât lucruri nedorite…!”/În fond și la urma urmei/am observat că muza tace /pentru prima dată /în fața mea/ și am întrebat-o: / ”De această dată de unde ai venit la mine / ca să știu ce să scriu?”//Muza n-a spus nimic /preț de câteva clipe… //Aceasta a fost prima mea pauză în poezie…”
  Pare că toate experiențele sunt trecute prin filtrul accepțiunii lirice, pentru a fi reluate într-o formă substanțial îmbunătățită. Poetul este cunoscător a lecției magistrale, scriind în numele propriei conștiințe estetice, a originalității sale scripturale și psihice ce îngemănează fragilitatea cu o tărie ancestrală: ”O, toate aceste bunuri/universale – urzicile vreau să zic-/luate la modul general / pe linie de alimentație, / medicină, / simțăminte,/prevenție, prin felul/cum țin ele astfel/pe noua linie de neologisme/ gramatica,/mai ales/prin spaima la superlativ/exprimată concret prin vocalele ”ioi”,/”auuuu”…!,/când mama/te întâmpina cu urzica…./
  Fiindcă aceasta /nu e armă albă…/Și prin întrebarea:/”Dacă nu vezi Raiul de urzici/unde crezi că ești?”/A zis Dumnezeu că /în Rai nu cresc urzici?/Păi, sigur că nu a zis…!/Acestea cresc de la sine și acolo/dacă nu plantezi altceva în locul lor,/că doar nu ești în pustiu…/ În fond:/ o ciorbiță de urzici…/Un ceai din același fel de plante…/ Un sac de urzică…./Poate și acela gol…/…dacă nu pui mâna/sau mintea/ la contribuție/să faci ceva/chiar și în rai…!//Prin instinctul antic /al omului modern neîmplinit/ce amână/ ceasul judecății de apoi,/după rugăciuni și fapte,/sau că ești ateu,/unde crezi că se ajunge…?/În Rai/ sau pe lângă Rai…/De la urzicuțe…/la buruieni fără noimă….(Toate acestea…)
  Discursul său poetic se axează asupra unor zone situate în proximitatea existențială, de unde sunt extrase toate datele necesare pentru o ideatică sinceră, veritabilă profesiune de credință. Poetul reușește să comunice perfect cu stările sufletești pe care le zugrăvește, conferindu-le individualitate într-un registru în care predomină atitudinea sa contemplativă în fața vieții.
  Poeziile domniei sale ne surprind în modul cel mai plăcut și elegant, prin capacitatea de creație a poetului care este uimitoare. 

Baki YMERI, membru al Uniunii Scriitorilor din România