Măsura deplină a geniului a fost dată de marii creatori de valori culturale ale omenirii fie într-o singură operă de sinteză, fie în câteva, dar proeminente, în jurul cărora gravitează creţii ale lor, poate mai mari sau mai mici. Aceste capodopere se constituie în apoteoza crezului lor estetic, fiind esenţa eului lor creator, oglinda resurselor lor spirituale ce cuprind viziunea fundamentală, imaginile directoare şi ideile pentru întreaga creaţie, în ansamblul ei. Sunt multe exemple în literature universală, în sensul afirmaţiilor de mai sus, amintim doar câteva, ca:Goethe cu Faust, Shakespeare cu Hamlet, Dante cu Divina Comedie, Beethoven cu Sinfonia a IX-a, Puşkin cu Evgheni Oneghin, Eminescu cu Luceafărul, Rafael cu Madona Sixtină, Lev Tolstoi cu Război şi pace, Byron cu Child Harold şi exemplele pot continua.  Subliniem faptul că aceste culmi artistice nu anihilează sau nu estompează semnificaţia celorlalte opere, aparţinând aceluiaşi creator. Realitatea, consemnată de istoria literaturii universale, ne arată că de multe ori, opera de proporţii mai mici, dar cu o mare forţă de concentrare şi exprimare, atârnă greu în cântarul valori, germinând ideile mari, habitudini şi principiile estetice de bază ale artistului ajuns la maturitate. Un exemplu elocvent este cea privind Sinfonia a IX-a care n-ar fi existat, probabil, fără celelalte producţii beethoveniene, în gradaţie ascendentă, după cum ar fi absurd să reducem personalitatea creatoare a lui Dante la geniala sa Divina Comedie, sau la Eminescu la genialul său Luceafăr, din care izvorăsc în raze concentrice atâtea faţete noi, de aceeaşi strălucitoare forţă a geniului, răsfrânte în cuprinsul întregii lui opera poetice. Când facem referire la scriitorul rus Feodor Mihailovici Dostoievski, ne ducem cu gândul mai întâi la marile sale romane:Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Fraţii Karamazov. Şi totuşi, atât la scriitorii amintiţi mai sus, dar şi la Dostoievski, moştenirea lor literară îmbrăţişează aspecte mult mai bogate şi mai variate, iar în jurul acestor opere cardinale vin să se aşeze, într-o construcţie piramidală- armonioasă chiar în elementele ei discordante şi contradictorii- celelte romane, sinfonii, nuvele, picturi, schiţe sau însemnări memorialistice- fiecare raportându-se la un anumit moment semnificativ din complexul procesului de creaţie.Chiar dacă în unele din aceste opere exprimă violenţe grave, precum bellum omnium contra omnes.Mai mult decât atât, aceste opere de dimensiuni variate cuprind în germene concepţia artistică a acestora, ce stă la baza operelor consacrate prin circulaţia lor universală, purtând amprenta specifică dominantă a întregii creaţii Această amprentă specifică, cu toată diversitatea evantaiului de sentimente, idei, personaje, conflicte, culori, nuanţe, armonizări, este tragicul, mai precis perceperea tragică a vieţii, îmbrăcând adesea forma fantastică sau romantico-sentimentală specifică manierei lor artistice. Concluzionând, marile opere, au la bază lucrările de mai mică importanţă, dacă nar fi fost ele nu s-ar fi născut capodoperele. Vorbind metaforic, vârful piramidei se sprijină pe aria bazei.Cu cât aria este mai mare cu atât vârful este mai înalt şi rezistent. Această comparaţie, ne poate spune multe.Cu cât artistul-creator este dotat de la natură cu geniu şi talent şi având în spate un exerciţiu îndelungat refelectat în opere mai mărunte, cu atât opera capitală este mai aproape, sau chiar genială, de capodoperă.

Al.Florin Țene