Conceptul de „om-orchestră” devine tot mai relevant în societatea contemporană, unde flexibilitatea, adaptabilitatea și capacitatea de a jongla cu multiple abilități sunt adesea privite drept atuuri. Traversăm o perioadă în care indivizii sunt împinși să devină multidisciplinari, să acumuleze competențe din arii conexe sau chiar complet diferite de domeniul lor principal. Dacă în trecut specializarea era importantă, astăzi pare că valoarea este măsurată prin cât de multe lucruri poți face de unul singur.

Acest gând a revenit în mintea mea de nenumărate ori, în contexte diferite, iar într-un astfel de moment mi-am amintit și de un desen semnat de Vitaliy Gonikman, care surprinde cu finețe esența acestui fenomen: un om încărcat de instrumente, aparent versatil, dar prins într-o rețea complicată care îl limitează în loc să îl elibereze.

Avantaj sau capcană?

Desigur, polivalența are nenumărate avantaje, asigurând adaptabilitate într-o piață a muncii în continuă transformare, stimulând creativitatea prin contactul cu domenii diverse și posibila independență la care uneori putem visa. Astfel, nu mai ești mereu nevoit să depinzi de alții pentru sarcini variate. Mai mult, intersectarea ideilor din zone diferite favorizează inovația și gândirea originală.

Totuși, nu putem ignora nici capcane precum superficialitatea, suprasaturarea informațională, suprasolicitarea psihică și, mai ales, lipsa unei valori reale a muncii pe care o prestezi sunt consecințe frecvente. Când încerci să te pricepi la toate, riști să nu excelezi în nimic — iar în realitate, aceasta nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Presiunea constantă de a fi „la zi” în mai multe domenii conduce inevitabil la epuizare, demotivare și, în final, la afectarea sănătății.

Într-o societate care continuă să aprecieze specialiștii — chiar dacă nu îi sprijină suficient pentru a atinge acest statut — cei mai mulți dintre noi sfârșim prin a deveni oameni-orchestră: generaliști ușor de înlocuit.

Un om translucid

Omul-orchestră este adesea un personaj fad, translucid, vizibil doar în momentele în care este util. Pentru a rămâne relevant, el poartă mereu după sine instrumente tot mai numeroase și mai grele — unele care nu îl reprezintă și care nu înseamnă nimic pentru el. Așa se nasc oameni tot mai tăcuți, mai triști, cu o lumină interioară care se stinge treptat. Iar atunci când acea lumină dispare, ești lăsat în urmă, apoi înlocuit, la propriu sau prin metode mai tacite.

Există, desigur, și oameni-orchestră care îmbrățișează acest rol cu resemnare. Pentru ei, polivalența nu este o povară, ci un scop în sine: trăiesc pentru a rezolva probleme pentru alții, chiar dacă nu se identifică întotdeauna cu ceea ce fac.

Suntem condamnați să fim oameni-orchestră?

Pe scurt, cred că da. În era digitală, presiunea — sau dorința — de a învăța mereu ceva nou este inevitabilă. Totuși, cheia constă în găsirea unui echilibru între polivalență și specializare. Ideal ar fi să construim o bază solidă într-un domeniu principal și să adăugăm abilități complementare care să ne facă mai adaptabili, fără să ne transformăm în persoane „bune la toate”, dar cu valoare redusă în profunzime.

Dincolo de competențe: sensul formării noastre

Ne formăm și ne desăvârșim nu doar pentru noi înșine, ci pentru a fi în slujba celorlalți, pentru a dărui prin ceea ce facem și prin ceea ce suntem. Dacă totul se reduce la tine însuți, devii inutil pentru societate.

Oricât ai ști, oricât ai putea sau ai fi, nu va fi niciodată suficient. Mai multă greutate vor avea întotdeauna lucrurile pe care nu le cunoști sau pe care ceilalți cred că nu le poți face. Nu binele pe care îl faci va fi cel mai vizibil, ci greșelile — ele sunt primele observate și niciodată trecute cu vederea.

Cosmina Marcela OLTEAN
Ilustrație, Vitaliy Gonikman (People & Paintings Gallery) – “One Man Orchestra”