Pe Strada Mare plimbă fum un phoet somnoros,
Cu ceafa plină-n glorii și cu creierul păros,
Din poala gândirii scoate zilnic câte-o stea,
Dar steaua lui de tinichea se crede catifea,
Își ventilează șoșonii cu proverb meșteșugit,
Ca un curcan ce dă sentințe fără să fi clocit,
Iar târgul îl aplaudă, fiindcă-i zgomotos.

Pe Strada Mare noaptea se aud poeme-n cor,
Bolborosind din subterane, un fals parfum sonor,
Se ceartă fiecare vers cu fratele verset,
Și fiecare biet rimar se crede mare profet,
Metafore de contrabandă trec vama la cântar,
Cu pașaport de geniu și ștampilă de sprințar,
Sub ochii adormiți ai ultimului auditor.

Pe Strada Mare, timpul poartă zale de carton,
Sub felinare, plânge vechiul Imperiu fără planton,
Un phoet cârpește umbre cu ac și ață din fuior
Din scutecul gândirii scoate fum în loc de zor,
Iar memoria, corabie cu pânze de cenușă,
Se-mpiedică-n catrene răsucite pe sub ușă
Și bate vântul vorbei printr-un clopot călător.

Pe la dosul străzii vechi, poemele fierb încet,
Ca niște roiuri oarbe se ceartă făr’-un țel concret.
Din alfabetul nopții curg monede de hârtie
Cu chipul fals al muzei vândută-n datorie,
Cărările se țes din vers de mână și ramă,
Ca niște funii ce poartă umbrele-n seamă
Spre Piața Mare unde tace veșnica stafie.

Un visător îmi spune: „Lumea vine din cristal”.
Dar geamul vremii crapă sub al vorbei carnaval,
Orașul vechi își poartă coroana de rugină,
Ca luna prinsă-n plase de lumină clandestină,
Sub pietre cresc simboluri ca iarba dintre ani,
Iar strigătele morții se întoarce-n subterani.
Pe Strada Mare, noaptea, larma e-n libertină.”

Un alt visător îmi spune grav: „Văd lumea ce va fi!”,
Dar nu vede groapa veche aflată-n fața sa, zi de zi,
El crede că din Piața Eforiei urcă un nou Eden,
Când, de fapt, se varsă vorbe dintr-un burlan peren,
Iar gloata naște norme ca o moară de hârtie,
Măcinând aceeași poză drept supremă poezie
Sub norul de îngâmfare ce nu vrea a se sfârși.

Se ceartă doi phoeți sub teiul strivit, împovărat,
Cu stele de tinichea pe ramul lui fardat,
Unul vinde ecouri învelite-n catifea,
Altul cumpără umbra ce se laudă că-i stea,
Dar adevărul trece desculț prin praf și fum,
Ca un câine-al memoriei rătăcitor pe drum,
Lăsând în urma-i semne pe piatra de-aiurea.

Alți phoeți se-ncaieră pentru-un tron imaginar,
Fiecare se credea luceafăr proprietar,
Unul vinde ecouri drept aur rafinat,
Celălalt cumpăra umbre la preț nemeritat
Și fiecare jură tare că-l inspiră-un heruvim,
Deși muza îi trimite doar tăcere și regim
Din marele imperiu azi, doar pe inventar.

Imperiul poeziei e o cetate de abur greu,
Cu porți de metaforă deschise spre careu,
Acolo borfoteala devine rug și fum,
Iar zeii improvizați își uită vechiul drum.
Din turnuri cad silabe ca frunzele târzii,
Peste mulțimi de umbre și glorii cenușii,
Ce-și caută oglinda-n același jilț de scrum.

Mândria phoetului, bătrână moară fără spor,
Învârte foi îngălbenite și făină în decor,
Catrenele-i pocnite umblă-n cârje prin sertar,
Dar phoetul le proclamă monument literar,
Sub fiecare virgulă își pune câte-un laur nou,
Ca și cum un simplu ecou ar fi un zeu erou,
Iar timpul îl privește cu un zâmbet funerar.

Memoria Poetului, bătrân izvor legat,
Își poartă apa tulbure prin ținut depărtat,
În unda ei plutesc catrene sparte ca oglinzi,
Și vise ce nu știu să aprindă vuiet de colinzi.
Pe fundul ei se-adună nisipul unor vremi,
Cu măști de sărbătoare venite din blestemi,
Sub sălcii de hârtie cu trupu’-ntunecat.

Din Strada Mare către piață, poteci de surogat,
Pavate cu emfază și talent subevaluat,
Pe margini cresc osanale ca amabrozia pe șanț,
Iar critica adoarme legănată de un lanț,
Coroanele de carton lucesc triumfător,
De parcă însuși adevărul e rupt de-un trecător,
Un fel de mic tribun cu verbul șifonat.

Dar Strada Mare merge prin veacuri ca un râu,
Purtând în valuri aur și pleavă de grâu,
Phoeții sunt corăbii de fum și de ecou,
Ce cred că țin furtuna într-un catren mai nou,
Dar numai Poetul, simbol aprins și rar,
Mai ține peste noapte adevărul amar,
Că timpul va rescrie Poemul său din nou.

Iar vechiul Simbol Poetic, cândva falnic împărat,
Stă astăzi pe un zid urât cu poleială… și-i păcat!
Pe Strada Mare borfotește aceeași veche ceață,
Schimbând doar pălăria și panglica din față,
Poeții trec ca umbrele prin bâlciul fără rost,
Jurând că sunt viitorul, deși repetă ce-a fost,
Iar visul adevărului rămâne neclintit la post.