Prin cenacluri umblă ca un domn,
Cu fraze reci de ghips împodobit,
Își face tron din fiecare zvon,
De parcă ceru’ l-ar fi învestit,
Din mlaștini scoate fals blazon
Și-l poartă grav, solemn și poleit.
Dar cărțile îl știu drept trecător.

Sub geamu-i fâsâie licuriciu’ ca un far,
Iar muza îi apare-n nopți târzii,
Atunci, din drojdii își face un altar
Și crede că-i trimisul celor vii,
Și-și vede poemul un vajnic sitar,
Pe care-l vinde, drept tei argintii.
Nu orice spumă urcă până-n cer.

Își poartă jegul ca un veșmânt,
Și-l trece drept lumină de izvor,
În lipsă de lecturi și de avânt,
Se ține drept un mare cărturar,
Emană zoaie-n loc de diamant,
Și cere titluri, osanale-n orar.
Dar, golul strigă iar prin poleială.

Prin reviste crește ca un spin,
Hrănit cu laude și cu favori,
Își pune umbra-n pasul șovăit,
Și-o crede luceafăr printre sori,
Se vede munte, fiind doar cobăit,
Purtat de vânt prin falșii vorbitori.
Ecoul nu aduce greutate.

Din tinichea își bate-un scut sonor,
Și-l ține sus ca semn de vrednicii,
Deși n-a stat sub stelele cu dor,
Nici n-a umblat prin marile pustii,
Se arată uns cu har nemuritor,
Fiindcă-l laudă ai lui, prostii.
Talantul nu se naște din reclame.

În rafturi bate vântul rar și sec,
Dar el citează zeci de înțelepți,
Cu vorbe multe, adevăruri trec,
Ca negustorii falși și prea isteți,
Din apă tulbure își face chec,
Și-l dă drept pâine marilor poeți.
Nici masca nu învață ce n-ai fost.

Când vine timpul marelui cântar,
Se cern și zgura, și golul din cuvânt,
Rămâne grâul limpede și rar,
Iar pleava zboară dusă de un vânt,
Se sting și cercuri, laude dispar,
Când nu există suflet în cuvânt.
Talentul n-are rudă cu impostura.