In memoriam Monica Dușan! Omul valoros pe lângă care am trecut cu toții
Autor: Ioan VASIUIstoria culturii
In memoriam Monica Dușan !
Omul valoros pe lângă care am trecut cu toții
A trebuit să treacă trei luni și jumătate, căci acesta este timpul ce s-a scurs de la 31 iulie 2026, ziua în care Monica Dușan a făcut marea trecere spre apa Styx-ului, prima barieră peste care grecii credeau că sunt obligate să treacă sufletele celor care-și încheie misiunea pe pământ. Monica își anticipa această trecere în poezia „Un munte de tristețe”, unde spunea, resemnată, așa: „Vâslesc din greu prin ape puturoase/ Înot disperată spre un mal/ Inexistent. De negăsit/Știu că undeva pe-aproape/E malul Styxului/ Nu-l văd, e beznă mare și adâncă/Dar Caron cu a lui luntre, /Mă așteaptă…”.
Mi-am adunat greu resursele sufletești și în cele din urmă să scriu despre acest om smerit și atât de dăruit până în ultima fibră, un om care a conservat și fixat, în amintirea generației prezente și viitoare, acest ținut al Zarandului cu miturile, obiceiurile și creațiile sale populare. Îmi este greu să vorbesc despre Monica la timpul trecut, dar o să încerc să-mi pun ordine în gânduri pentru că am datoria morală de a vorbi despre omul, prietenul și etnograful Monica Dușan.
Așa cum marile întâlniri au uneori un început al cărui punct fix se pierde ca într-o ploaie de vară, nici eu nu-mi mai amintesc exact cum m-am apropiat de Monica Dușan, de fapt, cred că ea a fost cea care m-a abordat și s-a apropiat de mine. Îmi amintesc doar că m-a solicitat, în urmă cu câțiva ani,cred că era prin 2014, să fac parte din juriu la un festival al portului popular care se organiza în satul Ribița, iar Monica, pe atunci angajata primăriei, organiza de vreo câțiva ani acest festival care aduna copii în costume multicolore din toată zona Zarandului mergând până la Gurahonț și Hălmagiu. Reușise să creeze o efervescență și o emoție specială, ea fiind organizatorul și inițiatorul acestui festival, o femeie minionă care se străduia să nu iasă în evidență decât atunci când era nevoie, dar care știa cu exactitate ce trebuia să facă. Când Monica a plecat dintre noi mi-am dat seama că această atitudine era de fapt – smerenie. Și sunt atât de puțini oameni smeriți ! Cei mai mulți doar pozează !
Fiecare dintre noi vrem să ne evidențiem, să fim cunoscuți, să se vorbească despre noi, să depășim bariera atât de zgrunțuroasă și de lipsită de strălucire a anonimatului, iar în toate acestea, de fapt, nu este nicio urmă de smerenie, numai că Monica Dușan nu dorea să iasă în evidență, ea dorea să evidențieze zestrea strămoșilor din această parte a Transilvanei, iar când a observat că satele românești intră într-un con de umbră din cauza depopulării s-a străduit să conserve tot ceea ce era valoros și se mai putea încă salva din satele românești, așa cum bine remarca în poezia „Cântec pentru Ribicioara” – „Și totuși, unde au plecat țăranii ?/ Pe jos, spre un tainic paradis ?/ Pe guri de rai trăindu-și anii /Chiar moartea le păru un vis / Din care nu s-au mai trezit./ Pustii rămas-au satele bogate/ Și grinzile bisericii au putrezit/ Iar sfinții plâng amar în noapte”. Iată, cu cât talent și acuratețe descrie sentimentul și starea de părăsire a satelor care altădată erau pline de viață.
Și nu este întâmplător faptul că în anul 2026, care este anul dispariții sale terestre, Monica și-a punctat plecarea, deși era atât de bolnavă, cu două contribuții literare de excepție: un volum de poezii impresionant, demn de un mare poet, intitulat – „Clepsidra cu amintiri”, care cuprinde poezii scrise începând din anul 1983, dar și poezii scrise în ultimul an de viață, și a mai scris și un articol despre „Miorița”, pe baza unui colind cules din satul Ribița. Studiul ei va fi publicat post-mortem în revista „Sargeția” și este o variantă locală a acestei balade cu adevărat definitorie pentru poporul român, baladă neînțeleasă și mai ales greșit interpretată, iar din acest motiv a și fost scoasă din programa școlară.
Monica s-a născut în satul Ribița, din doi părinți care au trecut prin calvarul închisorilor comuniste, și care s-au cunoscut în domiciliu forțat. Mama ei era din Ieud, iar tatăl era din Ribița. Povestea și amintirea familiei sale a fost conservată în cartea cu caracter autobiografic– „Viața ca o lacrimă”. Părinții i-au transmis Monicăi dragostea de țară pe care și-o exercita într-un mod lipsit de orice ostentație. Iubirea de țară era pentru Monica un dat, un sentiment pe care și-l alimenta prin lungile ei drumeții, mai ales atunci când urca pe munți pentru că era o adevărată montaniardă. Considera că în biserică harul lui Dumnezeu se coboară peste om, iar pe munte omul este cel care urcă spre Dumnezeu. Practic, Monica intra și în biserică, dar urca și pe munte, alimentându-și sufletul cu frumusețile naturii indiferent de anotimp, înnobilându-se astfel, întru spirit, cu un strop de divinitate.
Nu îmi amintesc să-mi fi povestit vreodată despre o excursie pe care să o fi făcut în străinătate, în schimb lua munții și cătunele la pas pentru a vedea locuri și oameni sau pur și simplu pentru a privi de sus minunata și uriașa creație a Divinității care este natura, în mijlocul căreia, noi oamenii, am fost trimiși să ființăm pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Monica a rămas cu credința în Dumnezeu, deși a trecut prin suferințe greu de suportat, iar în discuțiile pe care le-am avut cu ea, aflată pe patul de suferință, am fost uluită de forța spirituală pe care o avea. Credea în Dumnezeu și credea în evoluție. Spunea că omul trebuie să evolueze, societatea trebuie să evolueze, spiritul oamenilor trebuie să evolueze. Acesta era mersul firesc al oamenilor și al lucrurilor, doar că nu întotdeauna oamenii își înțeleg menirea. Monica obișnuia să spună că fericirea este la nivelul sufletului fiecărui om și că puterea de a fi fericit stă în bogăția sa spirituală. „Adevărata fericire depinde de fiecare dintre noi. Și nu putem fi cu adevărat fericiți decât dacă iubim tot ceea ce ne înconjoară, ori asta depinde de noi și de sufletul nostru”. Ce lecție de viață mi-a dat Monica, aflată pe buza Veșniciei!
Când Monica nu a mai fost printre noi i-am urmărit cu atenție fotografiile în care ea era surprinsă mereu urcând și abia atunci am înțeles câtă sensibilitate ascundea, mult mai profundă decât aș fi bănuit. În fiecare cadru, în fiecare fotografie am surprins o frumusețe tulburătoare, căci fotografiile realizate de soțul ei sunt adevărate poeme în imagini și mi-au trezit o încântare și o uimire nealterată pe care nu am mai avut-o decât în copilărie. Piscuri înalte, orizonturi largi, lacuri glaciare, păduri ruginii, flori de primăvară, ouă împistrite, fructe risipite prin frunze și câte un bătrân gârbovit cu mâinile crăpate de muncă, iar sub fotografie a rămas scris comentariul Monicăi: „Dumnezeu să le mângâie mâinile muncite!”. Câtă duioșie și cât respect este în această frază scurtă față de cei care muncesc, în fapt niște țărani care își trăiau singurătatea cu demnitate și tristețe, tulburați fiind doar de amintirile unor vremuri poate ceva mai fericite, iar la vârsta pe care o aveau, bătrânii noștri, nu se mai încredeau decât în Dumnezeu. Am fost deosebit de tulburată când am descoperit o fotografie în care am văzut-o pe Monica îngenunchiată și rugându-se în fața unei cruci albe de hotar, o cruce aflată pe panta înclinată a unui deal, în unghiul în care părea că ea zgârie cerul.
Preotul din Ribița – Alin Perța, își amintește cât de mult dorea Monica să se renoveze biserica din satul ei și mai ales dorea să se restaureze picturile acesteia pentru că biserica din Ribița este o biserică de patrimoniu ce datează de la începutul secolului al XV-lea. Pentru că Monica venea mereu să vadă cum evoluează lucrările, preotul mărturisește că a făcut o copie a cheii de la biserică și i-a dat-o casă poată intra în biserică ori de câte ori dorește. Preotul a mărturisit că de multe ori o găsea pe Monica rugându-se sau admirând frescele. Iar când Monica s-a îmbolnăvit și nu s-a mai putut ridica din pat, ea i-a cerut preotului să-i promită că va realiza un album cu picturile din biserică și că va lua legătura cu un specialist în artă pentru a le analiza și descrie așa cum se cuvine. Aceasta era Monica Dușan. Fibră din fibra neamului nostru.
Monica scria bine, avea talent. Avea acea vibrație înaltă pe care o au de regulă doar iubitorii de carte. Era însă și un bun culegător de folclor, fiind foarte practică în metoda ei de cercetare pe care și-a dezvoltat-o singură, ghidată fiind de sensibilitate și de un simț al valorii pe care îl găsești de regulă la cei hăruiți și preocupați să-și sporească harul.
Privind retrospectiv realizez că Monica a avut multe încercări. Deși, avea o înclinație umanistă a fost nevoită să termine un liceu real, pentru că așa era în comunism, se punea accentul mai mult pe interesul de a forma ingineri, așa că nu a avut altă alternativă decât să studieze intensiv matematica și fizica. Practic s-a chinuit, iar profesoara de limbă franceză de la Liceul „Avram Iancu” din Brad, acolo unde Monica a absolvit liceul, materie spre care Monica avea înclinații, îi lăsa, potrivit mărturiilor Monicăi, să învețe la alte materii pentru că la acea vreme și așa nu aveai cum să pleci din România în Franța, care era o țară capitalistă, decât eventual tot într-o țară a lagărului comunist, așa încât învățarea limbii franceze părea mai mult o formă fără fond.
După absolvirea liceului, Monica a lucrat la CAP, mergând cu șareta să ducă nutreț animalelor sau cu bicicleta, muncind cot la cot cu țăranii de pe câmp, iar după revoluție a fost angajată la primăria Ribița ca bibliotecar și director de cămin cultural. Este perioada în care a realizat în satul ei natal un muzeu intitulat „Lada de zestre”, un concurs de bătut toaca, un festivalul concurs de colinde, un concurs de pictat icoane pe sticlă și a contribuit alături de profesorul Ioachim Lazăr la inaugurarea casei lui Crișan, a organizat șezători și acțiuni de împistrit ouă înainte de Paști, iar în 2007 a absolvit facultatea de litere din cadrul Universității „Spiru Haret” București unde, printre alții, l-a avut profesor și pe scriitorul Mihail Diaconescu despre care avea să scrie în 2014 o carte de analiză literară: „Simbolic, metafizic și monumental în proza lui Mihail Diaconescu”.
Deși eram în zonă la vremea respectivă, totuși nu ne cunoșteam. În 2008, an în care Monica Dușan edita cartea „La fântână, la izvor – monografia etnofolclorică a comunei Ribița” eu îmi susțineam doctoratul. În anul următor,Monica edita o nouă carte – „Drumeții pe o gură de rai”, unde sunt adunate impresiile ei, impregnate de mirosul florilor de măr, tușate prin peregrinările sale în natură.
Din 2011 până în 2015 Monica Dușan a fost premiată consecutiv cu premiul I pentru reportaj literar la concursul național de poezie de la Ipotești, apoi a primit diploma de merit cultural pentru contribuția pe care și-a adus-o în valorificarea și promovarea culturii tradiționale a județului Hunedoara. Iar ca o exemplificare a dragostei sale față de folclor este și cartea – „Păpușa Ciurlicatului”, editată în 2023, în care descrie un obicei cu rădăcini păgâne cules din satul Basarabasa, care este legat de cultul fertilității. Obiceiul se practica în ajun de Bobotează pentru a proteja de spirite rele atât animalele din gospodărie, cât și pe oamenii casei. Tot în acel an a mai editat și cartea „Chipul jupâniței Ana”. Realizez cu uimire câte de fecundă a fost creația Monicăi Dușan deoarece sunt și ani consecutivi în care ea editează câte o carte, iar în unele cazuri, precum cel de mai sus, editează chiar două cărți într-un an.
A publicat la o multitudine de reviste culturale din arealul județului Hunedoara și nu numai, conservând obiceiuri de mult uitate sau pe cale de a se pierde. Are zece volume publicate, fiecare volum fiind diferit, dar având ca element comun dragostea ei nemăsurată față de cultură. Monica a fost un liant pentru oamenii talentați care nu aveau climatul propice de a se afirma și pe care ea i-a ajutat să se exprime. Monica Dușan este omul care a reușit să se afirme trăind în mediul rural, într-o zonă în care activitățile culturale nu mai era o prioritate a instituțiilor administrative, așa încât ea însăși a pus umărul la treabă și a creat evenimente culturale, fiind un exemplu de constructivism și modestie pentru noi toți.
În 2016, Monica Dușan a câștigat prin concurs postul de muzeograf de la Muzeul Etnografic din Brad, secție a Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. În calitatea sa de muzeograf a punctat timp de zece ani viața culturală a Bradului organizând: șezători literare, lansări de carte, ateliere de încondeiere a ouălor, de bătut toaca, de șindrilit, de confecționare a fluierelor, de cusături buciumănești, de obținere a aurului aluvionar, de obținere a hârtiei din materiale reciclabile, de pictură pe sticlă, a acordat interviuri pe teme de etnografie și istorie locală, a organizat expoziții precum: „Ia românească – simbol al identității naționale” în 11 iunie 2018; „Oul împistrit”în 1 aprilie 2019; „Icoana pe sticlă – meșteșug, artă și har” în 18 mai 2019; „Dantela – răbdare, îndemânare, rafinament” în 19 octombrie 2022; „Interior zărăndean-utilitate și simț artistic” în 28 septembrie 2024.
Monica a cules de prin sate diverse modele cu împistritul ouălor pe care le-a copiat apoi pe hârtie, a copiat modele de pe cămășile populare bărbătești sau femeiești, a salvat cămăși vechi, covoare și dantele de prin satele părăsite, cu case cocoțate pe culmile dealurilor din ținutul Zarandului, sate în care acestor case nelocuite le creștea de ceva vreme vegetația în prag, iar geamurile erau sparte și lacătul rupt. Monica a salvat de prin aceste case truda mai multor generații de femei care ar fi fost sortită dispariției și putrezirii. Adus acasă lipideurile, dantelele, perdelele îngălbenite, apoi pe toate le-a spălat, le-a primenit și le-a redat muzeului, organizând cu această ocazie o expoziție de dantele. Aceasta era Monica Dușan, omul care se simțea stânjenit atunci când îl lăudai și care-ți replica stângaci: „No, da’ ce mare lucru am făcut ?!”. Reacționa așa pentru că i se părea normal să facă ceea ce făcea.
Îmi amintesc că am fost în 2023, împreună cu Monica, la Muzeul Textilelor din satul Băița, unde a fost organizată expoziția de costume populare româno-japoneze organizată de Florica Zaharia. Kimonouri japoneze și costume de sărbătoare din ținutul pădurenilor sau din alte părți ale Transilvaniei se aflau în antiteză cu hainele de lucru zilnice care erau simple și mai grosiere. Știu că am fost surprinsă atunci pentru că arareori muzeele expun hainele de lucru ale țăranilor. Explicația este simplă: nu sunt atât de spectaculoase, iar multe dintre ele sunt atât de uzate încât nu mai pot fi expuse. Îmi amintesc că atunci Florica Zaharia i-a mulțumit public Monicăi Dușan pentru sprijinul acordat. A fost citit atunci, într-un sat în care altădată se exploata aur, dar care între timp căpătase un aspect banal, cuvântul ambasadorului Japoniei la București, apoi au vorbit Midori Sato și Kristine Kamiyra, două japoneze care locuiau la New York și care au fost colegele de muncă ale Floricăi Zaharia.
În 2024, Monica a fost prezentă cu o lucrare despre copilăria lui Avram Iancu la simpozionul organizat la Crișcior și dedicat Crăișorului, în „anul omagial Avram Iancu”. Îmi amintesc că a sosit printre primii, așa cum de altfel a procedat și atunci când au fost lansările mele de carte la Bucium sau la Abrud.
Apoi a venit scurt, sec, uluitoare vestea unei boli implacabile. Deși avea metastaze la coloană am sperat că tratamentele sofisticate și stadiul în care se află astăzi medicina o vor salva. Nu puteam să înțeleg de ce un om de calibrul ei va trebui să treacă prin para suferinței. Am sperat că va învinge boala, că va mai avea timp să scrie, așa cum de altfel își dorea, însă Dumnezeu a avut alte planuri…
Îmi amintesc că am vizitat-o în perioada bolii de câteva ori acasă. Prima dată am vizitat-o când era un om sănătos și m-a surprins multitudinea de tablouri cu peisaje de primăvară sau de toamnă, cu case țărănești, care împodobeau pereții unei camere înalte, așa cum aveau în trecut doar conacele boierești. Era multă sensibilitate și culoare în tablourile Monicăi, tablouri de pictor amator, așa cum îi plăcea să spună, dar amatorul acesta avea talent.
Îmi amintesc că într-una din vizitele făcute în luna mai i-am dus cireșe și mi-a spus: „De ce te-ai cheltuit?! Că și noi avem cireșe”. Uitasem că Monica locuiește la țară și că sigur avea pe undeva și un cireș, așa încât mi-a dat la schimb cireșe galbene de mai sau cireșe albe cum le spunea mama mea. Într-o altă vizită pe care i-am făcut-o acasă, în perioada bolii, am venit printre altele și cu un buchet de trandafiri, dar când am coborât din mașină am văzut că pereții casei erau împodobiți aproape în întregime cu tufe mari de trandafir. Curtea Monicăi părea o gură de rai, iar trandafirii se desfășurau în întreaga lor splendoare, fără să le pese de omul dinăuntru care nu mai putea să iasă și să-i admire.
Extrem de lucidă, dar cu corpul înțepenit, la una dintre vizite Monica mai mișca doar una dintre mâini. Știu că am întrebat-o cu voce tare, încercând să înțeleg și să găsesc un răspuns: „De ce ne mai naștem oare, Monica, dacă în final murim ? Ce rost mai are zbaterea asta a noastră ? Care este logica vieții pe acest pământ ?”. Țintuită la pat, cu dureri în oase, Monica mi-a dat un răspuns tulburător prin simplitatea lui: „Ne naștem și venim pe acest pământ cu scopul de a evolua spiritual. Ceea ce mă face să nu mă revolt în situația în care mă găsesc este faptul că eu am ales să vin aici și prin urmare va trebui să trec și prin suferința aceasta”. Am rămas pe gânduri pentru că adesea ne raportăm la viața de pe pământ ca și cum ar fi veșnică și lăsăm în plan secund spiritul, care este în fond atributul veșniciei.
Îmi voi aminti mereu de Monica ca de un om drag sufletului meu. Îmi va fi dor de ea ! Deja îmi este dor ! Știu sigur că îmi vor lipsi concluziile, sfaturile, telefoanele, sensibilitatea și modestia ei atât de ancorată în bunul simț al românului trudit de altădată.
Monica, Dumnezeu să-ți mângâie ochii și sufletul !
Te voi pomeni mereu în rugăciunile mele !
Rubrica: Istoria culturiiAutor: Ioan VASIU
Distribuie: Facebook LinkedIn WhatsApp E-mail

