Primit pentru publicare: 13 aug.2015
Autor: Ion N.  OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 14 aug.2015

Balcic, reședința de suflet a Reginei Maria a României, 28 octombrie 1875-18 iulie 1938 la Sinaia, ce nu ne  spune Lucian Boia în “Balcic Micul paradis al României Mari”, aflăm de la inst. Petria Dolia, Șc. “Duiliu Zamfirescu”, Focșani, 14 iunie 2015 sau de la alții

“Desțelenind adânc, Lucian Boia tot istoric rămâne” se intitulează comentariul meu la cartea  lui, “Balcic Micul paradis al României Mari”, publicat în revista “Luceafărul” Botoșani din 24 noiembrie 2014, apoi în alte articole în volumul “Borna sufletului”, Editura PIM, Iași, 2015.

“Până la a fi românesc, din 1913, Balcicul era doar un spectacol al mării și un seducător amalgam etnic și cultural de la marginea fostului Imperiu otoman. Dacă administrația  noastră preia un târg modest, pictorii dau aici de Orient în toată splendoarea sa, dar mai ales de un peisaj și de o lumină cu totul aparte. Deși îl vizitează în 1915 și văzuse ce avea de văzut, regina Maria se îndrăgostește de Balcic abia în 1924, într-atât de puternic, încât își construiește, pe țărmul stâncos și sălbatic, un adevărat paradis. Se poate spune că datorită ei, din acest moment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei, este pur și simplu sincron cu realitatea, ba chiar o înrâurește, dându-i o strălucire fără egal în perioada interbelică. Boema artistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitecții și chiar și politicienii vin vară de vară la Balcic, înfrumusețându-l și pregătindu-l pentru o promițătoare carieră de stațiune marină și culturală. Ca orice  paradis, și Balcicul a fost pierdut. Lucian Boia  l-a reconstruit însă atât de bine din fărâme de memorie, din documente și fotografii de epocă, încât se poate spune că, printr-o carte atât de frumoasă, am recâștigat, simbolic, paradisul pierdut”, scrie editorul pe ultima copertă a volumului la care m-am referit (Balcic, Micul paradis al României Mari de Lucian Boia, Editura Humanitas, București, 2014).

Revin asupra subiectului pentru că, dacă Lucian Boia a făcut foarte bine din ceea ce i-au spus amintirile, documentele sau fotografiile de odinioară, pictorii, cum spune editorul, ceea ce vreau să prezint aici sunt actualitățile zilei, culese tot de un om deprins cu frumosul și regret că nu a pus într-un album de artă, că artă naturală și prelucrată, nu doar cu penelul, este ce ne prezintă Petria Dolia, Focșani, aducându–ne și statornicindu-ne, parcă, paradisul în suflet, spre bucuria și a inimii reginei Maria rătăcită pe undeva…acum, iată, se împlinesc 77 de ani. o viață de om!

“Regina Maria a României. Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg și Gotha, născută la 28 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – decedată la 18 iulie 1938, Sinaia, tatăl – ducele Alfred de Edinburgh (cel de-al II-lea fiu al Reginei Victoria), mama – ducesa Maria Alexandra, unica fiică a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, nepoată a Regelui Edward al VII-lea, verișoară primară a Țarului Nicolae al II-lea, verișoară primară a regelui George al V-lea, mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, soția și sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia, în 1927, regină a României.

S-a logodit la 16 ani cu Prințul Ferdinand de Hohenzollern, successor la tronul României, s-a căsătorit la 29 decembrie 1892.

La Muzeul Național al României se află o cupă de argint gravată cu inscripția – care amintește de această căsătorie: “Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”.

Iubea poporul a cărui regină era. Purta cu mândrie straiele populare românești.

„Odată am fost străină pentru acești oameni, acum sunt de-a lor, și, deoarece vin de atât de departe am fost prin acest lucru, mai în măsură de a le vedea calitățile și defectele” (Țara mea, Hodder-Stoughton, 1916).

Familia regală a avut 6 copii. Mezinul familiei, prințul Mircea, moare după 3 ani, de febră tifoidă, Carol al II-lea, viitorul rege al României, prințesa Elisabeta, prințesa Mărioara, prințul Nicolae, prințesa Ileana.

Perioade diverse: 10 octombrie 1914-20 VII 1927. Încoronarea 15 octombrie 1922 la Catedrala din Alba Iulia, ca succesori ai României întregite.

Supranumită de popor „Mama răniților”, „regină soldat” pentru atitudinea eroică din timpul Primului Război Mondial – a luptat direct  pe front, a vegheat în spitale de campanie, a coordonat  activitatea  unei fundații de caritate – a fost ea însăși Soră de caritate.

„Dacă aș fi fost bărbat, să am drepturile bărbatului și spiritul pe care îl am în corpul meu de femeie…” (Regina Maria a României, Povestea vieții mele, vol. III, București, Editura Eminescu, 1991, p. 487).

„…Oșteanul pornise cu bună-credință, gata să-și jertfească viața pentru ceea ce învățase să creadă că e datoria lui pentru patrie…” (Regina Maria a României, Povestea vieții mele…); „Vai! Și câte jertfe, ce măcel, câtă moarte…”; „Și s-au luptat vitejește, nebunește, cu disperare…”; „Gândul atâtor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf…”; „tragice, și cu mult mai tragice decât mormintele celor biruitori, sunt multele morminte ale celor învinși…”

Datorită ei, intervențiilor sale în negocierile de pace, după Primul Război Mondial, ia naștere Romînia Mare: Transilvania, Bucovina, Moldova, Basarabia și Muntenia, reunite!

Ea a pledat pentru cauza poporului a cărui regină era, reamintindu-le aliaților occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române.

„Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! Rmânia Mare! Parcă îmi venea amețeala când îmi dădeam seama de minima soartei”.

Mare iubitoare de artă, a încurajat arta și pe creatorii aceștia, la rândul  său a pictat, a scris numeroase cărți.

După moartea regelui Ferdinand (1927) conducerea țării a preluat-o prințul moștenitor, Carol al II/lea, care a izolat-o complet pe regină. Maria s-a retras din viața publică la Balcic, până la moartea ei, în 1938.

Conform ultimei sale dorințe trupul i-a fost înmormântat la mânăstirea Curtea de Argeș; inima, îmbălsămată,  a fost dusă la reședința din Balcic și adusă în țară, după pierderea Cadrilaterului în 1940, zace pe undeva, prin Muzeul Național de Istorie a României.

Personalitate complexă, regina Maria își merită pe deplin nu doar locul în inimile noastre, ci și datoria noastră de a-i găsi și pune inima sa iubitoare pentru români – acolo unde își merită locul, poate chiar în prim-plan,  la intrarea în Muzeul Național de Istorie a României!”…

Despre „Castelul Reginei Maria de la Balcic”, Petria Dolia, căreia i-aș fi dorit Albumul-color cu Balcicul, sau BalchiK în limba bulgară, așa cum arată astăzi, scrie,  „un orășel situat pe țărmul Mării Negre, în Bulgaria, la circa 60 km. De Vama Veche. Între anii 1913-1940 a aparținut României, în urma celui de al II-lea război balcanic (iunie-august 1913). În 1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, a fost redobândit de Bulgaria.

În Balcic se află Celebrul Castel („Cuibul liniștit”), reședință a Reginei Maria, înconjurat  de o la fel de celebră grădină botanică, unicat în Europa Centrală și de Est, în special datorită colecției de cactuși.  

“Cuibul liniștit” este de fapt o vilă cu pereții albi și acoperișuri de țiglă roșie, străjuită de un minaret. Este construit de-a lungul a trei terase și combină elemente ale stilului maur, stilului mediteranian cu cel al caselor bulgărești. Este foarte aproape de mare, fiind despărțit de aceasta doar de faleză.

Poarta mare cu două canaturi a Castelului, care seamănă cu un turn de control, este intrarea principală  în complexul Castelului dinspre uscat.

Parcul a fost transformat în timp într-o adevărată grădină botanică. Acum conține   aproape 3.000 de specii de plante, unele dintre ele rare, precum și o colecție de aproximativ 250 de cactuși, una dintre cele mai importante din Europa. În 1955 grădina a intrat sub tutela Universității din Sofia pentru studiul botanicii.

Grădina are o zonă care imită celebrul labirint Cretan, unele materiale de construcție au fost aduse din Insula Creta.

O altă zonă a Parcului, foarte frumoasă, este “Grădina lui Allah”, cu alei pavate cu piatră adusă din Maroc.

“Grădina lui Allah” face legătura între “Fântâna de Argint” și vila “Săgeata albastră”. Grădina nu trebuie uitată deoarece, după cum am spus, adăpostește  o colecție unică de cactuși în aer liber, cactuși plantați acum 80 de ani, deci prin 1927, deveniți astăzi adevărați copaci care dau grandoare și interes locului. Cu puțin noroc, ei pot fi descoperiți și admirați chiar în perioada lor de înflorire, prin luna august, dacă suntem atunci în vacanță.

În această grădină mai pot fi văzute vase antice, diferite tipuri, bănci din  piatră și chiparoși zvelți.

Vila Moara se află în apropiere de cascadă. Poate fi ușor observată deoarece Moara a fost păstrată în timp ce lângă ea a fost construită vila, un adevărat loc de odihnă pentru oaspeții Reginei.

“Puntea suspinelor” este numit podul  care  trece  peste cascadă și unește cele două maluri ale Canalului. Legenda spune că, dacă această punte este trecută cu ochii închiși, în timp ce ne propunem o dorință, aceasta se va și împlini în foarte scurt  timp, chiar până ce terminăm de străbătut puntea în trecerea deja începută.

Cascada artificială e printre cele mai spectaculoase obiective din grădina de la Balcic. Pe malul Cascadei  se află Uzina electrică a Palatului, transformată în Magazin de suveniruri. Aici se poate vedea și un dispozitiv de extragere a uleiului din trandafiri.

“Tronul Reginei Maria” este un fotoliu din marmură, având în dreptul său o măsuță din piatră. Era un loc preferat al Reginei, multe dintre fotografiile ei fiind făcute în acest loc. Piatra din care a fost cioplit tronul este  acum lucioasă de la mâinile tuturor celor care au vrut să stea pe acest tron, fie și numai câteva clipe, ca amintire.

Templul apei (The Temple of the Mater), o construcție cu arcade, pictate pe interior, în cărămiziu și albastru puternic, susținute de coloane imense și având în interior bazine în care altădată se afla apă.

Aleea Vinului demonstrează frumusețea acestei plante, umbra ușoară și jocul gingaș al razelor de soare cu frunzele arătoase și boabele de struguri.

Capela Stella Maris (Steaua Mării) – un loc de suflet al Reginei Maria. A ținut să fie o Capelă ortodoxă, din respect deosebit pentru credința poporului său. Undeva, pe peretele de piatră, se află unica inscripție în limba română, păstrată pe întreg domeniul. Este o placă de marmură albă, pe care stă scris, cu litere aproape șterse, faptul  că domeniul a fost construit de regina Maria.

Din timpul vieții, regina Maria și-a exprimat dorința ca inima sa să fie îngropată aici. Ceea ce s-a și întâmplat. Inima Mariei a odihnit la Balcic până în anul când această zonă a fost cedată Bulgariei. Caseta cu inima reginei a fost mutată la Bran, celalt loc de suflet al suveranei.

Mormântul Reginei Maria (Queen Marie-s Grave) este un colț retras, aflat puțin mai sus de Castel. Mormântul este săpat în stâncă, fiind de fapt și un cavou , umbrit de un copac și dominat de o cruce pe care se poate vedea o scurtă inscripție, reprezentând povestea vieții reginei.

Regina Maria nu se află însă înmormântată aici, ci în biserica Mânăstirii Curtea de Argeș.

Grădina Ghetsemani a fost proiectată și plantată între anii 1933 și 1936. Este, ca fiecare dintre grădinile botanice de la Balcic, străbătută de un pârâu. În ea se găsesc specii diverse de flori, lalele negre, crini și o uriașă magnolie.

Născută în Marea Britanie, la Kent (deci pe o insulă), regina Maria mărturisea că Balcicul  a fost întoarcerea ei la mare, la prima ei dragoste.

După moartea arhitectului grădinii de la Balcic, regina, drept recunoștință,  i-a așezat o piatră funerară pe care stă scris: „Lui Jules Jannin, care a făcut ca visul meu să devină realitate în această grădină”.

După moartea lui Jules Jannin opera sa a fost continuată de Carol Gutman, în cinstea căruia a fost ridicată o vilă care îi poartă numele.

Vizitând fermecătorul Castel de la Balcic și Grădina botanică din jurul lui, care coboară în terase până pe plajă, înțelegi de ce regina l-a îndrăgit atât de mult.

Domeniul de la Balcic  nu e dominat  de un Castel sau de o construcție somptoasă care să uimească prin grandoare sau fast. Nu megalomania a stat la baza alcătuirii acestei reședințe, ci simplitatea, dragostea reginei pentru frumos. S-a ales, așadar, o scară a umanului armonizat cu natura”.

Despre ce a mai rămas din Balcicul, cândva, românesc, vorbește și Lucian Boia, p. 183, în primul rând, Castelul și întreg domeniul reginei Maria, zice și domnia-sa, au scăpat de distrugere, sunt în circuitul turistic și sunt bine întreținute, ele fiind principala atracție a locului.

Din ce a construit Henrieta Delavrancea se păstrează primăria, devenită muzeu al orașului, au dispărut locuințele generalului Basoviceanu, vila Nae Ionescu-Popovici-Lupa, vila Grigore Iunian, vila Stelian Popescu… Se păstrează vilele Cancicov, Eliza Brătianu, Moșescu, într-o stare precară „Turnul (fără turn)Mugur”, vila Pilat care a devenit restaurant la malul mării, vila Smărăndescu-de asemenea, bine întreținută, iar părsită, gata de demolare este vila Cuțescu-Storck…

S-a deschis  un drum, care nu a existat, de la „Cuibul liniștit” și celelalte vile, terase  și scări de piatră care coborau spre mare. Au apărut hoteluri moderne care nu i-ar fi displăcut reginei, crede istoricul.

Important este că regina Maria se bucură de toate  onorurile, de onorurile  „turistice” îndeosebi, ea a redevenit patroana locurilor, cel mai modern dintre hoteluri îi poartă numele, iar peste tot se vând suveniruri cu chipul ei, iar legendele despre ea, favorabile sau nu, circulă din gură în gură mai ales la vreme de seară…

Ceea ce a pierdut statul român prin renunțarea sau cedarea, fără prea mare și iscusită diplomație, a ceea ce i se cuvenea să fructifice, numai comuniștii o știu, dar e prea târziu…

                                                   +

De Balcic aminteşte în memoriile sale, Nicolae Tretiacov, membru  al uneia dintre cele mai mari familii ale nobilimii ruseşti, cum a evacuat şi a ascuns aici, într-o pădure situată la 40 km. depărtare, în vecinătatea Mării Negre, cuferele cu aur ale ruşilor albi, partizani ai Ţarului Nicolae al II-lea, aflat în 1917 în război cu comunuştii, oastea lui Lenin.

Când s-a dezlănţuit dezastrul şi s-a conturat înfrângerea, Trietiacov  a fost însărcinat să ascundă bogăţiile – contribuţiile susţinătorilor Ţarului – într-un loc sigur, şi acela a fost ales în sudul Dobrogei, tertoriul României aflată sub conducerea Regelui Ferdinand şi a reginei Maria, prieteni apropiaţi ai Împăratului Nicolae al II-lea.

Tretiacov a săpat patru gropi mari, în care a aranjat cu grijă cuferele şi conţinutul lor, după care a plecat în ţară.

După cum se ştie Nicolae al II-lea şi familia lui au fost executată cu brutalitate de bolşevici.

Spre sfărşitul vieţii, Tretiacov a încercat să recupereze comoara, sudul Dobrogei fiind cedat între timp Bulgariei. A fost o nereuşită, Tretiacov a decedat, iar de atunci căutările au rămas ţinta predilectă a vânătorilor de comori.  

Despre Balcic și Castelul Reginei scrie fiecare, după cum îl vede și simte cu mintea, inima și sufletul. Dan Alexe, de pildă, un autor care publică la editura Humanitas, 2015, „Dacopatia și alte rătăciri românești”, de pe coperta, IV,  căreia ni se spune că „are inteligență, informații credibile, argumente, cultură și stil”, „cu vervă și umor” reușește „atacuri excelent dirijate împotriva prostiei” unora dintre noi. Într-un capitol al cărții citate, care în întregime desființează nu doar dacismul ci întreg românismul, p.276, vorbește și „de o regină de-a noastră romanică”, care, „și-a construit, cu mână de lucru găgăuză, o vilă fantezistă cu minaret, botezată pompos „palat”, dar care „e cam de prost gust”, p 277.

Mai româncă, Ana Maria Sandu, cu gândul la vacanța mare ce vine, răspunde astfel la „ancheta estivală cu scriitori”, promovată de revista Formula As, nr. 1173, iulie 2015: „…Nu contează de câte ori am fost în grădina Palatului Reginei Maria. Senzația  de familiaritate nu mi-a anulat absolut deloc bucuria de a urca și a coborî pe aleile lui înflorite, unde umbra îți face pielea de găină, oricât de cald ar fi afară. Să ne înțelegem, pentru standardele celor mai mulți, palat e mult spus. Și impropriu. Palatul de la Balcic mi s-a părut tot timpul mai degrabă o casă mare, uluitor de simplă. Caldă și prietenoasă, fără nimic ostentativ. Grădinile, văzute an de an,  le descopăr și mai spectaculoase. Un colț de rai verde, suspendat deasupra mării.

Sufăr uneori că la Balcic nu este plajă. Dar m-am obișnut. Dacă o iei pe străduțele în pantă din orașul vechi, neinvadat de turiști, dai de scări care te duc spre pâlcuri de case ascunse în vegetație. S-a construit mult, alandala, dar un farmec  discret tot mai păstrează locul. Într-un an, am căutat toate casele  desenate  de Henriette Delavrancea, care au mai rămas în picioare. Toate au ceva țărănesc, balcanic și mediteranian. Un fel de „luxe,  calme et volupte” care îți bucură ochiul. Au existat vreo 22 de  proiectate de marea arhitectă la Balcic, din păcate, unele au dispărut sau au fost mult transformate. Printre cei care i-au comisionat proiecte se numără: Ion Pillat, generalul Rasoviceanu, Eliza Brătianu, ministrul de finanțe Cancicov, familia Cuțescu-Storck…

Dacă vreți să vă faceți o idee despre Balcicul de altădată, căutați și poze. În casa lui Ion Pillat, desenată de Henriette Delavrancea, acum e un restaurant. Clădirii i s-au adăugat terase și alte construcții ajutătoare, dar încă îți mai poți imagina cum arăta în perioada interbelică.

Pentru vila Storck, aflată în apropierea palatului, am o slăbiciune imensă. E lăsată de mult timp într-o paragine care îmi rupe  inima. Știu că în scurt timp o să dispară. Și un bloc impersonal îi va lua locul. Dintr-o clădire  misterioasă și majestuoasă, înghițită de o vegetație sălbatică, a ajuns azi o ruină, care încă se încăpăținează să rămână în picioare. Tavanul s-a prăbușit și se văd porțiuni mari de cer. Foișorul  de abia se mai zărește dintre bălării. Un banner anunță că e de vânzare. Dacă ajungeți la Balcic și treceți prin fața ei, opriți-vă și priviți-o. Va dispărea în curând și, odată cu ea, se va duce o întreagă lume.

Îmi place și Hotelul Speranța. O clădire boierească din 1886, care i-a aparținut doamnei Ghica și care se află chiar pe strada principală, Cerno More. A fost mult timp de vânzare, dar se pare că și-a găsit la un moment dat un cumpărător englez. Nu l-a renovat, de câțiva ani a rămas semeț și gol, și cu obloanele trase.

Mahalaua tătărească, azi locuită de romi, a rămas la fel de săracă, ca pe vremea Reginei Maria, care mergea acolo și împărțea  copiilor haine, mâncare și bani. Regina a iubit locul ăsta cu tot sufletul. Oricâte straturi de istorie crudă ar fi trecut peste el, o înțeleg atăt de bine. Mi-o imaginez, uneori, cum privește, de pe jilțul  ei de piatră, marea, până hăt, departe. Și imaginea asta o port cu mine și mă face să mă întorc, precum fiica rătăcitoare, mereu, la Balcic”.

Și trecînd în lumea oamenilor de artă, dintre care face și dânsa parte, Ana Maria Sandu mai scrie: „Mihail Sebastian – ca și alții n.n. – fugea din Bucureștiul cald, la Balcic. După o cură de soare și de mare se întorcea cu bateriile încărcate, de fiecare dată”.

Sunt și scriitorii noștri, indiferent de profesie, ceea ce n-ar vrea Dan Alexe să fie românii – niște „deprinși să-și ducă viața îngenunchind în fața pădurii naționale de eroi și statui” care ne poartă în lume…amintindu-ne ce am fost și unde vrem să ajungem.