• .
• Au fost verile bogate, într-un timp ce-i doar al meu,
• Pe când coşuri cu cireşe ridicam cu mare greu,
• Le-aduceam chiar din grădină, numai pe-ngusta cărare,
• Dincolo de oboseală, bucuria fiind mare.
• .
• Căci vedeam umplute bine coşurile de nuiele,
• Din cireşe, gram cu gram, ajungând să fie grele,
• Iar cireşele culese, câte una, câte două,
• Începeau să lumineze ca un pui de lună nouă.
• .
• Coşurile-ncăpătoare mă-mbiau cu bogăţie,
• Singura, de altfel, care mi-a fost dată-n viaţă mie,
• Dar din cireşele coapte, ce odată le-am avut,
• Înstărită-s până astăzi şi nimic nu am pierdut.
• .
• Le păstrez ca pe-o comoară din poveşti cu Aladin,
• Căci în coşuri de nuiele erau pietre de rubin…
• Şi-i de-ajuns doar o cireaşă să culeg, oriunde-aş fi,
• Ca s-ajung iar în povestea ce-i a mea şi va trăi.
• .
• Coşurile de nuiele, cu cireşe încărcate,
• Sunt ferestre către stele, coşuri sunt cu suflet – toate,
• Le păzesc cu străşnicie ca pe-un unic talisman
• Şi le trec în poezie, în cuvinte… gram cu gram…

.