Dragoș NICULESCU

Fantele sorţii

Îmi cad arginţii nopţii cu foşnet la picioare,
cînd îmbrăcat de nuntă apar pe străzi discrete,
şi, strălucindu-mi piatra din deget, în planare,
o bufniţă pe umăr mi-aduce lîngă plete.

Mi se reflectă luna într-un pantof şi parcă
bineţe-mi dau copacii ningîndu-şi blînd rugina,
la şoldul meu cuţitul începe-acum să toarcă,
precum pe-un fante-al sorţii mă-nvăluie lumina.

Apar femei la poartă şi eu le dau bineţe,
fecioarele cu sînii aproape goi mă strigă,
se-aprind în noapte focuri, trosnind din nişte beţe,
pe-acele vechi maidane călcate de cotigă.

Sînt, Doamne, parcă prinţul unui oraş din basme,
parcă ieşit din carte desfid prezenturi moarte,
sînt ultimul romantic, ce-aduce-n dar fantasme,
sînt cel care visarea de neputinţi desparte!

Lăsaţi-mi dulce mersul să-mi plimb prin urbea veche,
veni-va ea şi vremea ca să dispar, în lege…
Mă vor cînta golanii, căci n-am avut pereche
şi-am tot lăsat prin noapte pe mulţi cu fălci betege.

Dar pîn-atunci podiţi-mi cu fin nisip asfaltul,
aduceţi nişte garduri, refaceţi mahalaua,
printre aceste ziduri îmi uită pasul saltul,
pe-a mea cămaşă, tristă, se-apleacă-n vînt laleaua.

Şi-naintînd simt balta pe undeva pe-aproape,
într-un hogeag de stufuri m-aşteaptă, liber, calul ‒
De-aici voi lua-o-n goană pe lîngă-aceste ape,
pînă departe-n zare, unde începe dealul.