Pornind de la premisa că fiecare ființă umană este unică și de neînlocuit în Univers, afirmăm cu tărie că avem dreptul să cerem egalitate de șanse în sistemul educațional, dar și imperioasa pretenție de a ne fi respectat acest drept universal. Un popor care nu-și promovează și nu își susține o scară a valorilor în cultură, în educație ajunge să fie decimat. Școala, educația nu au fost și nu vor deveni niciodată inutile, pentru că prin intermediul acestora omul se valorizează.

„A urca înseamnă a te sacrifica. Orice culme este severă.” (Victor Hugo)

Dacă ar fi să ne referim la propria copilărie, ce loc mai strălucitor a fost pentru noi decât şcoala? Euripide afirma încă din antichitate: „Să iubim nebuneşte tot ceea ce străluceşte pe acest pământ, fiindcă o altă viaţă ne este necunoscută”. Școala reprezintă puntea de legătură între copilărie şi adolescenţă, este o a doua familie, este locul sacru căruia îi acordăm respect, este locul de introspecţie, în care medităm asupra trecutului, ne bucurăm de prezent şi ne imaginăm viitorul.

În practica educaţională, noi, cadrele didactice, am constatat că elevii învaţă, se instruiesc mult mai bine şi mai rapid atunci când paleta de cunoştinţe este rodul activităţii lor prin noi tehnologii didactice într-un mediu şcolar bine organizat. Este o nevoie stringentă ca în sistemul educational românesc actual să punem bazele unei tehnologii didactice bazate pe învăţarea prin cercetare, descoperire, creativitate, iniţiere şi spontaneitate.

În prezent, egalitatea de şanse în sistemul de învăţământ ar trebui să fie garantată pentru toată populaţia şcolară fără nicio deosebire în ceea ce priveşte etnia, religia, vârsta, rasa, probleme medicale sau de dezvoltare emoţională sau cognitivă etc, dar, din nefericire, această garanţie de instruire şi educaţie este asigurată doar parţial, sau doar pur teoretic.

În accepţiune proprie, conceptul de egalitate înseamnă un demers continuu pentru drepturi egale, dar mai ales perfectarea unei egalităţi reale a şanselor fiecărui individ de promovare socială, în care educaţia să fie cel mai important instrument de dezvoltare. Este necesară o corelare între cunoştinţele propuse pentru a fi asimilate în cadrul programului şcolar şi cerinţele actuale ale societăţii. Fără o selectare şi programare a cunoştinţelor în domeniile prioritare ale vieţii social-economice, riscăm ca tinerii să fie pregătiţi pentru unul sau două domenii, lipsind economia de anumite profesii, dar şi să aducem prejudicii elevilor cu diverse înclinaţii spre asemenea preocupări conforme cu particularităţile lor fizice şi psihice.

O metodă eficientă pentru un sistem educativ corespunzător tuturor nevoilor elevilor o constituie educaţia incluzivă, care se bazează pe principii precum: dreptul elevilor la educaţie pe baza egalităţii şanselor, imposibilitatea excluderii vreunui elev din educaţie ori supus discriminării pe motive de etnie, rasă, culoare, religie, sex şi mai ales pe motive de dizabilităţi. Aceste principii impun un curriculum adaptat la nevoile elevilor, care să aibă în vedere deficienţele fizice, psihomotorii, mintale, de auz, de vedere, tulburări de limbaj, de relaţionare, deficit de atenţie sau hiperactivitate.

Egalitatea de şanse înseamnă şi „o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare” în care să fie asimilaţi toţi copiii din medii dezavantajate, precum cei proveniţi din familii monoparentale, orfanii, cei ai căror părinţi sunt şomeri, sau grav bolnavi, cei care locuiesc în zonele rurale, care nu beneficiază de transport şcolar, sau care se confruntă cu lipsuri de orice natură. Este nevoie să se bună bazele unei educaţii deschise pentru toate persoanele, de orice vârstă, de orice condiţie social-economică, astfel putând fi eradicate probleme precum bullyingul, infracţiunile, situaţiile de suicid etc.

În mod pregnant, în contexul actual, se simte cu acuitate necesitatea educaţiei de tip a doua şansă pentru cei care din motive obiective sau subiective au fost nevoiţi să abandoneze sistemul educativ. Acest fapt presupune o atragere a acestora prin crearea unor locuri de muncă în ţară conforme cu pregătirea acestora, apoi oferirea unor situaţii de învăţare printr-un program scurt, atractiv care să aibă în vedere atât educaţia de tip formal cât şi non-formal şi informal.

Conceptul de egalitate înseamnă astăzi ceva mai mult decât drepturile egale pe care democraţii secolului trecut le revendicau cu entuziasm pentru toţi cetăţenii; ea înseamnă o egalitate reală a şanselor individuale de promovare socială, iar educaţia este instrumentul cel mai important în dezvoltarea la maximum a acestor şanse. Specia umană se conformează şi ea acelui principiu director al evoluţiei speciilor – variabilitatea; indiferent de numărul indivizilor, educaţia lor trebuie să fie diferenţiată şi specializată, în funcţie de înzestrarea genetică a fiecăruia, de aptitudinile şi interesele fiecărei persoane, corelate cu nevoile actuale ale societăţii.

Bibliografie
Mara D. – „Strategii didactice în educaţia incluzivă”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.
Verza E., Păun E. – „Educaţia integrată a copiilor cu handicap”, UNICEF şi RENINCO, Bucureşti, 2008.