Sub căutarea umbrelor ce trec-n dor,
În testul vieții, totul e un veșnic zbor.
Coroane negre ades se flutură-n tăcere,
Când doamna cu coasa asmute durere,
De Florii, florile negre duc-să-n pustie
Doamna cu coasa, să dea o amnistie!

Flore-n tihna-mi doresc, ades, ca-n vis,
Cu smocuri-n cârlionți de aur cuprinși
Și ochii, din cerul cel senin desprinși,
Cu Patima Postului Mare să-i fur-n scris.

Și-n casă, pe gurguie, adesea să-mi așez
Stilografu-mi cu cerneală albă, saturată,
Stropind din supraplinul vieții, adunată
De ani de zile, în al 5-lea vals, de azi.

Pe ramuri de răchită la poartă, s-o așez,
În grădina-mi sub cânt s-o îmbrățișez,
În desișul salciei să prindă rădăcină,
Ocrotind albinele-n raze din lumină.
*
Pe scoarța veche, o moștenire vie,
Stau doruri străbune ca-n racla pustie,
Mărțișorul din pieptu-mi, gest tremurând,
Îl așez la fântână c-un sacru legământ.

Florile negre ‘nfloresc din poveste,
Sub geana lor, o primăvară e-n veste,
Fecioare cu lacrimi și vise pierdute,
Își croiesc norocul cu busuioc în cute.

În sipet, strămoșii lasă dorul curat,
Zestrea fecioarei e-n cântec îmbrăcat,
Pe ramuri-n dor, cresc mlădițe-n sat,
Nouă și strănepoților, daru-i lăsat.
*
Albinele țes ceara unui timp trecut,
Sub flori de lumină, în pace renăscut,
Primăvara îngână trăitul lăcrimos
Din dorul fetelor după Făt Frumos.

Măceșul la fântână-și clatină coroana,
Lacrimi din petale-și plâng ascuns dojana,
Spre cer se-nalță poveștile-n șoapte,
Când viața dezbracă fecioarele-n noapte.

Geneza sfințită curge din petale,
Trecutul și prezentul se strânge agale,
Sacrul dansează-n roșii aripi divine,
Șoptindu-și dorinți-n cântul ce revine.

Luminița din ram, busuioc din jar,
Ascunde fecioare-ntr-un dor solar,
Frunza aplecată, semn de rugăciune,
Înflăcără iubirea din a satului tăciune.

Ultima ninsoare de petale scumpe,
Lăsată de viață-n aripi să-ne urce,
Primăvara-și prinde puterea-n zori,
Povestea iubirii va renaște din flori.