Sari la conținut
Luceafărul

Fondat 2009 · ISSN 2065 – 4200Anul 18 → 2026

Fostul conac Sturdza din Bulbucani

Autor: Istoria culturii

Despre fostul conac Sturdza din satul Bulbucani, comuna Gropnița, județul Iași, localnicul Mihai Lungu mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, pe locul acestuia.

– Domnule Mihai Lungu, câți ani aveți?
– 84.

– L-ai cunoscut pe boier?
– Sigur, îl chema [prințul Mihail D.] Sturdza [1876-1941].

– A avut familie?
– Da, nevasta lui se numea Olga [născută Mavrocordat (1884-1971)] și avusese doi băieți [Dimitrie și Gheorghe], dintre care unul [primul] murise înecat [în râul Bistrița, în 1938].

– Cum se purtau cu localnicii?
– Amândoi veneau pe aici din când în când și lăsau în locul lor administratorul, care avea grijă de moșie. Erau oameni cumsecade, înțelegători și omenoși. Când se întâlneau cu sătenii, stăteau de vorbă pe îndelete și le ascultau necazurile; nu o dată, i-am văzut cum discutau cu părinții mei foarte cuviincios. Îi ajutau pe țărani când aveau nevoie și le arendau pământ, iar, celor care lucrau cu ziua, le dădeau mâncare caldă și le plăteau cu cereale sau cu bani; în plus, au sprijinit biserica și școala din sat.

– Cât de mare era moșia și ce cuprindea?
– Aveau vreo 180 ha de pământ arabil, pășuni, fânețe și câteva iazuri.

– Ce cultivau?
– Cereale (grâu, porumb, orz și ovăz), dar și floarea soarelui și lucernă pentru vite.

– Au crescut animale?
– Da, de toate – boi pentru arat, vaci de lapte, porci, cai pentru atelaj și păsări de curte.

– Cum arăta curtea boierească pe vremea aceea?
– Conacul [ce se afla la 34 km nord-vest de Iași] avea un singur nivel, cu șase camere, iar, în fața lui, exista un parc cu alei pietruite, iarbă, flori și copaci. Într-o parte, se aflau beciul, fântâna, șopronul trăsurii, grajduri, hambare, magazii și alte clădiri mai mici. De jur-împrejur, era un gard de nuiele împletite, cu o poartă la intrare.

– Ce s-a întâmplat la venirea comuniștilor?
– Le-au confiscat moșia [în 1949], iar lumea a năvălit atunci și a furat mobila, așternuturile, argintăria, alimentele, cerealele și arhivele, distrugând o parte din acareturi ca să ia acasă cărămida, piatra și lemnăria. Administratorul a fost evacuat forțat, cu tot cu familia lui, iar, în conac, a intrat gostatul [G.A.S.] și, apoi, colectivul [C.A.P.] din sat. După revoluție, clădirea a fost lăsată în paragină până s-a ruinat de tot.

– Ce soartă au avut boierii?
– El murise înainte [în Franța, unde a fost înhumat], iar ea, când a ajuns frontul la Iași [în aprilie 1944], s-a refugiat pe unde a putut, apoi [în 1957] a plecat în străinătate [în Franța, unde a decedat și a fost înmormântată].

– Ce mai există, în prezent, din fosta proprietate?
– N-au mai rămas decât iazurile, fântâna și câțiva copaci – restul pomilor au fost tăiați de săteni, iar beciul s-a astupat. Cu pământurile boierilor, au fost împroprietăriți oamenii și, pe moșia lor, acum este sat.

– Cum își amintesc sătenii despre ei și despre vremurile de atunci?
– Bătrânii au numai amintiri plăcute; chiar dacă erau mai necăjiți, se simțeau mai în siguranță, pentru că aveau la cine apela. Mâncare și haine nu prea se găseau, dar viața era mai frumoasă, mai liberă și mai liniștită. Deși erau mai amărâți, oamenii aveau mai mult curaj decât acum.

Florin Bălănescu

Rubrica: Istoria culturiiAutor:

Distribuie: Facebook LinkedIn WhatsApp E-mail

Articole asemănătoare