IOAN  VASIU: – Stimată Grațiela Rîpeanu, când și în ce împrejurări ați făcut primii pași în Televiziunea Română?

  GRAȚIELA  RÎPEANU: – Să încep cu școala. În anul 1972 am absolvit la Universitatea București, Facultatea de Filologie –limbile română și franceză. Pe când lucram la teza de absolvire, am fost înștiințată de secretariatul facultății să mă prezint la Radio –Redacția Emisiunilor pentru Străinătate, deoarece am fost trecută pe listă de decanul facultății să dau un concurs la Secția știri externe, împreună cu alți 14 colegi .Aveau trei posturi. M-am prezentat, mi-au explicat în ce constă prima probă – să folosesc AFP(agenția franceză de presă) pentru a redacta cinci știri: atâtea rânduri etc. Știrile venite pe agenție erau lungi și trebuia să redau esențialul într-un spatiu limitat. Am câștigat prima rundă împreună cu alți 3 colegi,iar etapa a doua a constat în practică în redacție – 2 luni pe care le-am trecut cu bine. Nu cred că mi-au dat vreun rezultat pe loc. Am mai avut o întâlnire cu redactorul șef – Hortensia Romansi, la repartiție, am primit hârtia prin care eram angajată la Radio. Am stat un an la radio și, în 1973, am trecut la Redacția de Relații Internationale a Radioteleviziunii Române, redactor șef Mihai Lazăr. Redacția avea redactori care se ocupau de relațiile cu televiziuni și organizații internaționale cu care RTVR avea încheiate acorduri de colaborare și două secții – una de realizare emisiuni radio și una de televiziune. Toți erau absolvenți cu 10 și vorbeau limbi străine. Cele două secții produceau reportaje din realitățile României, preponderant culturale, pe care le trimiteam partenerilor externi. Secția din televiziune realize și emisiuni dedicate Serilor Televiziunilor din țările socialiste, cu ocazia zilelor naționale – pe bază de reciprocitate. Eu am trecut repede în secția de realizare emisiuni, având  practica de la Radio. Am urcat în timp toate treptele profesionale, până la realizator de emisiuni de televiziune, ocupând și unele funcții de conducere în cadrul Redacției de Relații internaționale.În paralel, am urmat și cursuri de engleză la Universitatea din București. 

I.V.: – Menționați, vă rog, emisiunile al căror realizator ați fost în decursul anilor.

G.R.: – În perioada 1974-1975, în afara sarcinilor redacționale,  am colaborat la emisiunea Teleglob a redacției de Actualități, alături de colegi ca Gheorghe Iosub și Mihai Lungu. Din păcate, în vremea respectivă, deși aș fi vrut, nu puteam călători decât prin imagini realizate de alte televiziuni, imagini pe care le-am folosit și montat pe comentariu personal. De fapt, ceea ce făceam atunci era ca o călătorie prin locuri pe care nu le văzusem niciodată. Astfel, am inițiat și realizat emisiunile săptămânale Ferestre deschise spre lume,Videoteca internațională, Descoperirea planetei, Orașe și civilizații. Videoteca internațională am realizat-o împreuna cu Mirela Petcu, venită tot de la Radio. Am colaborat și la emisiuni ale altor colegi ca, de exemplu, Teleenciclopedia realizată de Ioan Ionel sau Album duminical cu Liviu Tudor Samuilă, cu filmări făcute împreună în Bali și câteva insule indoneziene.

 Printre emisiuni au fost și multe despre România, reportaje sau documentare, care au fost trimise în alte țări dar difuzate și în țară ( de ex.un documentar despre Cluj și unul despre Vaslui). Emisiuni complexe am realizat pentru a marca ziua națională a unor țări ca Polonia, Iugoslavia, URSS, Bulgaria etc. După anul 1989, împreună cu Titus Munteanu și crainicele Daniela Gămulescu, Carmen Movileanu și Iuliana Marciuc, dar și Paul Șoloc, am realizat, timp de trei ani, emisiunea săptamânală ROMAN DACIA TV  subtitrată în limba engleză și difuzată pentru diaspora din Statele Unite ale Americii și Canada și de la care aveam bune ecouri prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. Și tot după anul 1989, am colaborat cu Titus Munteanu la producerea, anual, a Concursului Internațional de dans sportiv transmis în direct la Televiziune. Tot după anul 1989 am început să primesc invitații prin intermediul ambasadelor străine din București să merg cu echipa de filmare pentru a lua imagini la fața locului, în țări pe care le prezentasem până atunci folosind documentarele existente în arhivele lor. Thailanda, Indonezia, Egipt, China, Olanda, India, Suedia, Maroc, Grecia si altele. Filmele erau difuzate săptămânal pe un spațiu permanent pe care Redacția îl primise în cadrul programului național.

I.V.: – Alături de care importanți oameni de televiziune ați lucrat la TVR?

   G.R: – Pentru mine, toți redactorii și realizatorii erau importanți, dar am colaborat mai ales cu cei ale căror emisiuni se înscriau în zona mea de preocupări. Pe aceștia i-am menționat deja mai sus.

I.V.: – Câți ani ați totalizat în Televiziunea Română?

G.R.: – Practic 26 de ani și câteva luni. Din august 1972 până în aprilie 1998.

I.V.: – Când ați plecat din România și de ce ați luat această hotărâre?

G.R.: – Am plecat în aprilie 1998. Se înmulțiseră glasurile la adresa celor ce lucraseră ani de zile, a comuniștilor din Televiziunea Română, care trebuiau înlăturați, prea făcuseră propagandă lui Nicolae Ceașescu etc. Așa că nu am așteptat să trăiesc acel moment și am hotărât, cu soțul meu, să plecăm în Canada. Un alt motiv a fost acela de a oferi mai multe oportunități și un pașaport puternic, cum este cel canadian, fiicei noastre, studentă pe atunci în anul I la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică  I.L.Caragiale, din București, facultatea regie teatru, clasa profesor Tudor Mărăscu. Și aici am făcut bine. Cristiana Rîpeanu, după absolvirea facultății din București, a absolvit în Canada un master în regie de teatru, la York University din Toronto, oraș în care a regizat câteva spectacole de teatru. În prezent locuiește la Vancouver unde și-a făcut propria companie de teatru. Cu prima piesă, Emigranții, de Slawomir Mrozek, a primit un premiu de la guvernul British Columbia, ulterior fiind și angajată ca director artistic la teatrul din Surrey (BC).

I.V.: – Cât de des reveniți în țară pentru a revedea plaiurile natale?

G.R.: – Nu cât de des aș dori. Înainte, din cauză că m-am angajat în Kitchener (oraș cu aproximativ 300000 de locuitori, situat la o sută de kilometri de Toronto) la o societate de asigurări, cu program regulat și concedii scurte de 2 – 5 săptămâni, apoi deoarece mama mea, care a venit în Canada când a terminat fata facultatea, în anul 2001, a rămas, cu mine, până în anul 2023 când a plecat dintre noi, la 93 de ani. 

Anul acesta nu am mai așteptat și am călătorit, împreună cu soțul, în România timp de două luni (aprilie – iunie). Beneficiind de mașina fratelui meu care locuiește în România, am vizitat mai mult de jumătate din țară, de care ne era dor și pe care am găsit-o schimbată în mare parte în bine și al naibii de frumoasă. Peisaje magnifice, drumuri excelente, vechi mănăstiri și cetăti istorice refăcute sau în curs de renovare, adăpostind comori nemaiîntîlnite, oameni primitori, totul ne-a încântat într-atât încât am hotarât cu soțul meu, îndemnați și de un bun prieten din Piatra Neamț, scriitor, Lucian Strochi, să scriem despre România regăsită, România minunată, cum am văzut-o noi pe îndelete.

I.V.: – Cum se vede Romănia din îndepărtata Canada, unde locuiți acum?

G.R.- La început, colegii de la compania de asigurări, știind că sunt româncă, îmi aduceau ziare cu știri proaste despre români, dar, încet, încet, ori știrile proaste se răriseră, ori ei, cunoscându-mă mai bine, m-au integrat în grupul lor și au încetat să îmi mai vorbească de obiceiurile rele ale oamenilor din țara din care venisem. Mă rog, aveau și ei și încă au destule ce pot fi criticate, dar nu am încercat să dialoghez pe această temă.

Citind astăzi știrile din Romania, îți poți face o idee greșită despre locurile natale. Dar, să sperăm în mai bine. 

      I.V.: –  Ați regretat vreodată pentru că nu ați practicat o altă profesie?

      G.R.: –  Nu am regretat niciodată că Dumnezeu a ales pentru mine ca, în loc să fiu profesoară, să mă alătur celor cuprinși de virusul televiziunii. Am iubit mult munca mea din Televiziune, care pentru mine și nu numai, era o a doua familie. Și dacă familia de acasă mai era câteodată neglijată, Televiziunea nu a fost  pusă  niciodată pe locul al II-lea. Și asta nu mi se întâmpla numai mie ci tuturor, începând cu Tudor Vornicu, Viorica Bucur, Smaranda Jelescu, Carmen Dumitrescu, Ioana Bogdan, Doru Dumitrescu, Marioara Murărescu, Florentina Satmari, Ruxandra Garofeanu, Iosif Sava, Elisabeta Mondanos, pentru a  aminti  la întâmplare, numai câțiva dintre cei care au susținut steagul Pro Cultură, Educație, Tradiții și Muzică în TVR. Nu  mi-a  fost ușor să mă despart de Televiziune, care mi-a adus multe satisfacții, dar venise timpul ca familia să treacă permanent pe primul loc. Am în continuare foarte mulți prieteni din televiziunea de odinioară și, când în iunie anul acesta,    ne-am adunat câțiva a fost o mare sărbătoare pentru toți să vorbim depre ce ne-a unit și ne-a fost drag.

   I.V.: – Vă  propun să încheiem acest scurt dialog, întrebându-vă dacă aveți vreun grad de rudenie cu regretatul critic literar Valeriu Râpeanu?

     G.R.: –  Nu am nici pe departe legături de rudenie cu Valeriu Râpeanu – vedeți că numele meu de căsătorie este Rîpeanu. Numele de fată, cu care am semnat emisiunile până în anul 1975, este Giurgiuveanu. Curios, după ce am început să semnez Rîpeanu, toți mă întrebau dacă sunt rudă cu respectatul critic. Le răspundeam: Nu, „sunt pe picioarele mele” deoarece intuiam gândul lor că aș fi intrat pe pile și relații în TVR. Dar nu. Pe picioarele mele am intrat în Televiziune și tot așa am plecat, când am vrut eu.  

                                       Interviu de Ioan Vasiu /UZPR