Nicolae CORNESCIAN

Depărtări dunărene

ai cunoscut toate distanţele
lumini mereu schimbătoare dizolvând degradeul apusului
ai traversat apele pline de cer şi aer
limpezi precum meterezul în care transparenţa căpăta un luciu sticlos
ai văzut priviri crestând urme de zboruri în briza amiezii
ca pe un epicarp albăstrui
mai subţire decât umbra ta vălurită chiar deasupra fluviului
ai stăruit în apropierea sticlelor ocrotind interiorul singurătăţii noastre
şi n-ai încumetat să atingi unica oglindă ce nu reflecta mai nimic
niciodată

ai străbătut depărtările precum galeriile cu imagini recuperate din visele străine
arborii erau identici
armonia în esenţă se rezuma doar la simetrie
nici un drum nu întorcea la începuturi
continua tot mai clar
confirma orice gând
chiar şi faptul că începeai să lipseşti din minţile celor ce te ştiau cândva
te uitau ca şi cum nici n-ai fi existat
nici atunci şi nici aici
între aceste clădiri ruinate pline de apă şi iarbă
şi ceva mult mai întunecat decât miezul găunos al copacilor
uşi rămase deschise doar pentru a marca pustietatea împrejurimilor
casa în care înnoptai
casa fără zidul de asfinţit
plină de oglinzi multiplicând întunericul până la ultima iluzie
interiorul infinit

spuneai că puteam exista doar în apropierea apelor ce n-au cunoscut lumina orizontului
ape izvorând din adânc
îndepărtai pânzele de in şi paingul unind lăstarele ivite de niciunde
simbolurile celor ce-şi risipeau timpul dând crezare eternului confundat cu neantul
şi câteva fructe ce nu cădeau pe pământ niciodată
făceai tot posibilul ca să nu uiţi să-ţi aminteşti amănuntele nodale
degradeul apusului
cerul plin de ape
prezenţe intermitente în alte vastităţi
şi ceva ce nu pierea niciodată
ce rămânea viu doar în vis
ceva ce exista doar alături de ape
doi străini inventând spaţiul în care s-ar putea imagina alte oglinzi
reflectând realităţi probante
depărtări dunărene