Primit pentru publicare: 26 aug. 2016
OPINII… de MARIN IFRIM
Publicat: 27 aug. 20116
Redactor ediție: Georgică MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

OPINII… de MARIN IFRIM

Zona 51 şi realismul SF.  În legitimă apărare ! (I)

La sugestia poetului Dumitru Ion Dincă, în anul 2005, am acceptat să fiu un fel de „şef de campanie” al „controversatului” scriitor Victor Frunză, care îşi anunţase candidatura pentru funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Un disident care doar revenise în România după  un lung exil în Danemarca. Naşul poetului Dumitru Ion Dincă. Doi oameni onorabili în felul lor, ambii scriitori de certă valoare. În acea perioadă şi-au mai anunţat candidatura la preşedinţia USR: Carolina Ilica, Cezar Ivănescu, Mihai Gălăţanu, Grişa Gherghei, George Gibescu şi Nicolae Manolescu. Am participat, făcând parte din decor, la o singură conferinţă de presă susţinută de Victor Frunză, la Bucureşti, undeva într-o săliţă de teatru. Asta e toată implicarea mea în campania respectivă. Suficient cât, din „Zona 51” a scriitorimii române, cea în care unii dintre „colegii” noştri se cred extratereştri, să înceapă asupra mea o persecuţie constantă, discretă, de tip clasic. Am fost trecut pe o anume „listă”? E foarte posibil!  Primul semnal mi-a parvenit la scurt timp după conferinţa lui Victor Frunză, când, în „România Literară”, nr. 20/2005, într-o rubrică inventată ad-hoc, intitulată pompos „Veleitarii”, celebrul anonim Horia Gârbea, comentează, mai bine zis, citează, cu o zeflemea şi o ură nefirească pentru un „literat”, versuri din creaţia a vreo opt autori, fără să dea numele nici unuia dintre cei vizaţi: „N-o să dau numele acestor iluzionaţi, pentru că n-am nimic personal cu ei. Mi-e doar milă-silă de <opera> lor. Pentru asta promit că dacă nu încetează cu <scrisul> data viitoare le voi închina o recenzie cu citarea sursei”. Şantaj curat, pe faţă şi pe dos! Nu credeam că pot exista printre scriitori şi alţi „scriitori”care să-i someze pe ceilalţi să „înceteze cu scrisul”. Nu vreau să alunec în zona psihanalizei, „subiectul” în sine e prea insignifiant. Cert este faptul că vânătorul de  „veleitari” începe braconajul citând un poem dintr-o carte de-a mea, un poem oarecare, ceva la care „căutătorul de râme” nu are acces nici măcar în vis. Am trimis un drept la replică lui Nicolae Manolescu şi Alex. Ştefănescu, conducătorii „României literare”. Acelaşi drept la replică l-am trimis şi lui H. G. Degeaba! Las de-o parte faptul că, „veleitarul” care sunt, am avut cronici la diferite cărţi de-ale mele  chiar şi în ”România Literară”, vreo două semnate chiar de Alex. Ştefănescu, acest critic zglobiu, care, prin 2004, în „Flacăra” lui George Arion, scria că „Marin Ifrim este cu totul ieşit din comun”. Ca poet, fireşte. Între timp, chiar dacă tot am mai fost băgat în seamă, interesul meu pentru activitatea „literară” a celor de la „R.L.” a rămas acelaşi ca şi până la ameninţarea publică a lui H.G., adică aproape inexistent, în ţară existând cel puţin 5-6 reviste mai interesante decât această publicaţie. Prin 1996, în plină campanie electorală, când N. Manolescu candida pentru funcţia de preşedinte al României, venind la Buzău, la o întâlnire cu simpatizanţii săi, şi-a exprimat dorinţa faţă de regretatul ziarist şi scriitor Corneliu Ştefan, că ar vrea să meargă şi „ în satul în care s-a născut poetul acela…”, adică subsemnatul. Ştiu că, atunci, în ziarul OPINIA a apărut o ştire referitoare la această proiectată vizită, care, în cele din urmă, nu ştiu din ce motive, a fost amânată. Probabil că lui N. Manolescu i s-o şoptit faptul că nu suport politicienii, de la stânga la dreapta şi invers.  L-am întâlnit atunci pe N. M. la sala Teatrului „George Ciprian”, unde a susţinut o conferinţă, prilej cu care i-am înmânat volumul de versuri „Alfabet de tranziţie”. Nu m-am dat niciodată în vânt după părerea acestuia despre scrisul meu. Faptul că i-am trimis cărţi de-ale mele, ori de câte ori am crezut de cuviinţă, poate fi catalogat precum un dar făcut unui om care l-ar putea preţui. Atât şi nimic mai mult. Din 2005 şi până în prezent, în ciuda ultimatumului dat de H. Gârbea, am publicat încă 28 de cărţi de: poezie, proză, eseu şi teatru. Plus două monografii. Mi-am văzut de ale mele, cum se zice. Tot se frământa retoric H.G.: „Să vedem ce scrie un domn la vârsta maturităţii fără a înţelege de ce scrie”. Timpul a trecut şi numele meu nu a mai apărut în „R.L. până când, o altă somitate din „Zona 51”, Mircea Mihăieş, îmi dedică o întreagă pagină, în aceeaşi „Românie Literară” (nr. 4/2012) în care H. Gârbea îmi radia dreptul de a scrie. Pe M. Mihăieş l-a iritat faptul că, în 2012, am făcut o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. E de mirare cum, acest autor modest, plin de orgolii, vanitate şi fiere, renunţă la tematica sa obişnuită, înghesuită astmatic în rubrica…”Contrafort”, înlocuind personajele sale favorite, gen Traian Băsescu, la plus, şi Crin Antonescu, la minus, cu umila mea fiinţă, care, inclusiv din motive tradiţionale, am „bifat” ziua de 15 ianuarie la modul cel mai decent posibil. M. Mihăieş delirează pe toată pagina, mă jigneşte cu o uşurinţă de mahalagioaică, luând peste picior inclusiv participanţii la întrunirea respectivă, provincia, în principiu. Nu citez nimic, e vorba despre un text plin de microbi şi bacterii, de cuvinte  faţă de care trebuie să stai la distanţă, bolnave de la un capăt la altul al regurgitării semantice. I-am răspuns acestui domn răvăşit de resentimente, în termeni adecvaţi, în „Jurnalul de Vrancea” on-line, condus de poetul Liviu Ioan Stoiciu, ulterior acesta din urmă având un neplăcut schimb de replici cu M. Mihăieş, care s-a declarat tare nemulţumit că mi s-a acordat dreptul la replică. Fireşte, în mintea sa împrejmuită cu sârmă ghimpată, de libertatea cuvântului trebuie să se bucure numai cei care sunt înăuntrul libertăţii, proprietarii acesteia, cei din fruntea lumii literare. Ceilalţi, pleava de dincolo de gard,  trebuie se bucure chiar şi când sunt calomniaţi. Nu mi-aş dori nici în cele mai roze visuri ca „eseistul” M. Mihăieş să rămână în istoria literaturii din cauza mea, la iniţiativa sa. Eu m-am purtat şi mă voi purta întotdeauna ca un om aflat  în legitimă apărare. Vă daţi seama, M. Mihăieş vrea linişte, mai ales că, la o adică, „liniştea” o poate face el însuşi, fiind, nici nu se putea altfel, şeful Comisiei de Monitorizare a membrilor USR.

Vânt rău spre trestia (ne)gânditoare care sunt, spre fragila mea preocupare literară, bate şi dinspre „criticul profesionist” Alex. Ştefănescu. Înainte de 1989, când se ocupa de tinere talente literare, la Suplimentul literar şi artistic Scânteia Tineretului, văzând că Alex. Şt. se preface a avea orbul găinilor când vine vorba despre textele mele, am folosit pseudonimul Angela Filip, lângă lucrări ataşând şi fotografia unei colege.  Am fost publicat imediat, culmea, cu acelaşi text, o povestire, pe care, probabil, prima dată acesta nu o citise pentru că nu eram fetiţă. Nu vă gândiţi la lucruri perverse, vă rog e vorba  doar de o banală schimbare de sex-appeal literar. Imaginaţia critică profesionistă permite! Cu acelaşi pseudonim, dar şi cu numele meu real, pentru a mă autoevalua, am publicat şi în revista „Flacăra”, girat de marele poet Geo Dumitrescu. Ţin minte că, pe adresa mea, pe numele de Angela Filip, de la Suplimentul Scânteia Tineretului  mi-a sosit un mandat poştal în valoare de vreo 1800 de lei. Sau 180? Nu mai sunt sigur. Cert este că diriginta oficiului poştal nu mi-a dat nici un leu, pentru că pe buletinul meu de identitate nu scria Angela Filip. Dincoace, la ”Flacăra”, la un moment dat, maestrul Geo Dumitrescu, intuind farsa, mi-a spus că ar trebui să semnez Angel Filip, nu Angela! Trec această întâmplare la capitolul farse scriitoriceşti, cum îi place lui Alex. Şt. să se tot laude, că deţine monopolul în această privinţă. Totul e verificabil, există colecţii, arhive etc. După 1989, în „Flacăra” lui George Arion, Alex. Şt. a înfiinţat rubrica „Maşina de scris”, nu de făcut bani, în care, chipurile, organiza, anual, un concurs literar în urma căruia, câştigătorului urma să-i fie tipărită o carte la Editura „Maşina de scris”, editură aparţinând, fireşte, lui Alex. Şt., care mi-a publicat mai multe grupaje de versuri, fiind  lăudat precum reclama pentru „Osteotic” a lui Florin Condurăţeanu, în folosul editurii, fireşte.  Singurul membru al juriului concursului era, tot fireşte, Alex. Ştefănescu. La una dintre ediţiile concursului, am fost dat ca şi câştigător, mă rog, am ajuns în „finală”. Premiul a fost obţinut de o domnişoară, fiica unui fost coleg de facultate şi de grupă cu onestul şi imparţialul critic literar. Arhivele „vorbeşte”: „Marin Ifrim este cu totul ieşit din comun…” . Acelaşi Alex. Ştefănescu mi-a prezentat, în „România Literară”, mai mult somnoros decât plictisit, volumul de versuri „Curentul marin”, apărut în 1995, neuitând totuşi să observe că mă trag dinspre avangardismul „naiv”. Ca să vezi şi să nu crezi, există şi aşa ceva. Tot în acel an, zgubiliticul critic, cu teribilismul său matur, care încă îl caracterizează, publică în „România liberă”nr. 1653, de vineri, 1 septembrie 1995, nu în cea”literară”, „o hartă a resurselor de talent literar”. Pe respectiva hartă, în locul localităţilor sunt trecute numele a vreo 45 de tinere talente. Harta este însoţită de un interviu acordat de critic Iuliei Blaga, în mare parte acesta referindu-se la Concursul „Maşina de scris”. Întrebările se pot deduce din răspunsurile singurului membru al juriului, Alex. Ştefănescu: „Am primit aproximativ 8000 de scrisori. Din aceşti 8000 de autori, câteva sute pot spune că au talent literar, iar 45 de autori ar putea tipări oricând”. Ce să zic, numele Marin Ifrim e trecut pe harta respectivă, în dreptul oraşului Buzău. Singur, nemuritor şi rece printre ceilalţi 44 de aleşi.  Al doilea răspuns al interviului: „Săptămână de săptămână i-am publicat pe cei mai valoroşi dintre ei, am organizat un concurs cu premii, festivităţi, am anunţat mass-media, pe scurt, am făcut agitaţie. (Mai ceva ca la”Cântarea României”, pe care, o să vedeţi, mai târziu, în anul de graţie 2016, criticul mi-o pune mie în spate. Nici de gard nu s-a sprijinit, nici cocoaşă n-a avut; n. m – M.I.) Am sperat să-i pot face cunoscuţi pentru că, am spus-o cu fiecare ocazie: consider că literatura este o marfă extraordinară, miraculoasă, care – exportată – rămâne şi în ţară. Şi m-a făcut atât de cunoscut şi de exportat, încât, după 11 ani de celebritate, datorită acestuia, criticul literar Alex. Ştefănescu îşi revine din leşinul de admirator al subsemnatului, negându-şi, într-un fel, propriul său trecut şi propria-i onestitate literară, publicând, în aceeaşi „Românie Literară” (nr. 26/2016) un fel de delaţiune la Direcţia Naţională Antitalente – DNA – ul literar, nu?-, din care citez: „Marin Ifrim, un prolific autor din Buzău, practică surâzător amatorismul. Pare un continuator solitar al Festivalului <Cântarea României>. De curând şi-a publicat cartea de muncă adnotată. Formula este ingenioasă, dar folosită de un neprofesionist al scrisului generează exclusiv umor involuntar(…). Cu un dispreţ suveran, autorul se dispersează de serviciile scriitorilor profesionişti. Îi persiflează pe critici literari ca Nicolae Manolescu (şi ca mine), o numeşte irevenţios <Fătucă> pe o colaboratoare a României Literare care scrie cu spirit critic despre el…”. În primul rând, cel ce se autoimpune sub sintagma narcisistă „şi ca mine”, nu demonstrează cum poate fi practicat „surâzător amatorismul”  într-o carte cu un fundal epic destul de trist. În al doilea, nici măcar în somn nu am avut de-a face cu       „Cântarea României”, deşi nu văd ce-ar fi fost rău în chestiunea respectivă. Care  o fi diferenţa dintre participarea la „Cântarea României” şi „cântarea” din fosta publicaţie „Magazin”, unde criticul nostru profesionist şi-a desfăşurat activitatea ştiinţifică în anii apoteotici ai ceauşismului, când şefii publicaţiilor trimiteau texte „critice” (telegrame) tovarăşului şi tovarăşei? În al treilea rând, dacă „formula”  scrierii cărţii mele este „ingenioasă”, matematic vorbind, rezultatul zero al acesteia este firesc. Şi pentru cel care ştie matematică, şi pentru analfabet, o ecuaţie, o „formulă” care are ca rezultat zero face parte din logica precisă a matematicii. Inclusiv pentru „criticul literar şi cititorul profesionist” Alex. Ştefănescu, care, bag seamă, citeşte tot, inclusiv orice, ca şi cum ar mânca, cu un profesionalism specific gurmandului bulimic. În fine, „fătuca” la care se referă „criticul profesionist” nu  a scris deloc „în spirit critic” despre una din cărţile mele, dimpotrivă, domniţa respectivă a făcut o recenzie şcolărească favorabilă autorului amator care sunt. Unii „profesionişti ai scrisului” trăiesc cu iluzia că, dacă au dobândit o licenţă sau un doctorat”, în litere sau în filozofie, să zicem, pe baza operelor unor scriitori morţi de când lumea, au tot dreptul să-i omoare pe scriitorii acestui prezent, care prezent , pentru ei, e doar un fel de Ev Mediu Întunecat. Fiat lux, domnule Alexandru Ştefănescu!