Primit pentru publicare: 30 aug. 2016
OPINII… de MARIN IFRIM
Publicat: 30 aug. 20116
Redactor ediție: Georgică MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

OPINII  DE…  MARIN  IFRIM

Zona 51 şi realitatea SF. În legitimă apărare (II) 

Iată ce fel de versuri de-ale mele l-au iritat pe Horia Gârbea: „Să scrii fără să poţi/răspunde vreodată de ce/ e ca şi cum un negru ar fi întrebat/ de ce e negru/de supărare”. E greu de crezut că acest inginer constructor de profesie înţelege cu ce se tencuiesc versurile adevărate. Ca să nu se spună că sunt subiectiv, şi că aş avea ceva cu tăticul veleitarilor, citez şi din „creaţia” unui „poet” divinizat de H.G., un anume Stoian G. Bogdan, care a primit premiul USR în 2010, pentru volumul „Torent”: „Luaţi lumină din pula mea, căci eu calc cu moartea pre moarte şi sfărîm/Super pişă-te pre noi, „parcă mă fut cu iadul, ah/i-aş vărui-o şi m-aş muta în ea”, „băga-mi-aş pula-n norocul mă-tii/de infect care eşti şi pişa-m-aş în pizda ei/acum de-a pururi şi-n veci”. Astfel de bazaconii l-au scos din fire şi pe excepţionalul publicist Ion Spânu, care ia o atitudine tranşantă în ziarul „Cotidianul” din 27 august 2016. De la H. Gârbea lucrurile se văd invers: „Stoian G. Bogdan (SGB) e cel mai cool, e cel mai tare, seamăn pe lume nu are! Un bulevard din Bucureşti ar trebui să-i poarte numele. Dar, vai! În Bucureşti nu există un bulevard destul de important ca să poarte numele <Stoian G. Bogdan>. De aceea aş propune ca Bulevardul Carol să se cheme Stoian”. Evit intenţionat să fac trimiteri la faptul că Horia Gârbea e şeful Filialei de Poezie Bucureşti, fiind şi membru în Comitetul Director al USR. Nu vreau să amestec Uniunea în astfel de lucruri care nu îi caracterizează pe cei aproximativ 2600 de membri. Nu vreau să fac trimiteri nici la preşedintele Nicolae Manolescu. Consider că deja e prea târziu pentru ai reproşa acestuia ceva. Au făcut-o alţii înaintea mea. Mă întorc cu interesul cuvenit la personajul principal al acestor rânduri, „criticul literar profesionist” Alex. Ştefănescu, cel care, cu nonşalanţa unei dame de coafor sătesc, este convins că „între scriitor şi un critic literar nu este o foarte mare deosebire” („România literară” nr. 5/2007). O aberaţie mai mare nici că se putea. Criticul literar e, cel puţin în cazul său, un fel de inspector de la fiscul sintaxei şi morfologiei, nu un autentic laborant literar,  ci doar un agent de supraveghere rutieră a epicului şi de malformare a acestuia. Din păcate, pentru naţia noastră scriitoricească, Alex. Ştefănescu a făcut „carieră literară” practicând malpraxis-ul.  Prin miile de articole publicate, majoritatea lor inutile cititorilor, cu care se laudă peste tot, prin gongorica sa „Istorie a Literaturii…”, prin desele emisiuni TV şi cine mai ştie prin câte altele, acesta s-a depăşit pe el însuşi. Cine se aştepta ca, dintr-un umil şi anonim şef la revista”Magazin” să răsară ditamai urmaşul lui George Călinescu? Acolo, la”Magazin”, unde scria şi nu prea (des), se poate spune că avea cititori. Iluzia sa hazlie constă în faptul că, şi acum, este convins că, cititorii pestriţi ai fostei publicaţii s-au transferat în arealul preocupărilor sale literare de după 1989. Să treacă atâta timp şi să nu realizezi că, în literatură, există tot atâţia cititori câţi scriitori sunt, ţine de o naivitate vecină cu lipsa de percepţie a realităţii. De fapt, Alex. Ştefănescu se pricepe la orice., e-n stare să practice orice profesie, cum el însuşi afirmă. Iată, de exemplu,  cum şi-a oferit serviciile unuia dintre cei mai nepopulari cetăţeni români, fostului preşedinte Traian Băsescu, conform Jurnalul.ro din 3 februarie 2013: „Domnule Traian Băsescu, m-aş bucura să vă fiu de folos, cu mijloacele de care dispun, în tot ceea ce faceţi pentru ţara noastră. Am citit mii de cărţi şi poate ceea ce am învăţat din ele se va dovedi la un moment dat util în sprijinul acţiunilor dumneavoastră. Dar dacă tot ceea ce am citit nu ajută la nimic contaţi măcar pe faptul că sunt un om masiv şi la nevoie pot funcţiona ca body-guard”. Cei de la Jurnalul.ro au luat textul de mai sus de pe contul de facebook al criticului mardeiaş, ca să ştie toţi cititorii subsemnatului, nu numai tot Internetul. Iată cum se îmbină perfect plăcutul lecturilor sadice cu utilul „bătăuş” de scriitori. Vă daţi seama ce cuplu hilar ar fi alcătuit cei doi, criticul-cititor de cărţi proaste, alături de căpitanul care a transformat România într-un vapor „navigând” în propriul deşert! Prin toate aceste teribilisme şi infantilisme, „criticul literar” şi-a pierdut definitiv credibilitatea. El, „criticul” care a citit mii şi mii de cărţi, din marginea unor ficţiune literare evidente se încumetă să dea verdicte şi diagnostice asupra vieţii reale a unora – care, întâmplător sau nu, sunt şi scriitori -, malformând, pe principiul securiştilor de profesie, tot ce-i cade sub necruţătoru-i ochi de vultur pleşuv: „Cititorul trebuie să facă un mare efort ca să urmărească prezentarea epopeică a unei biografii profesionale, de fapt, insignifiante, ca şi satira brutală, vindicativă, la adresa unor personaje pe care nu le cunoaşte. Cartea poate fi citită, eventual, de apropiaţii lui Marin Ifrim” („România Literară”, nr. 26/2016). S-o luăm pe rând. La începutul volumaşului care l-a iritat aşa de mult pe „body-guardul” lui Băsescu, într-un fel de moto, intitulat „Între secera culturii şi ciocanul fabricii”, precizez următoarele: Trecutul fiecăruia e o problemă intimă, atâta vreme cât persoana respectivă nu a făcut cuiva vreun rău intenţionat, neştiut, iremediabil. Nimeni nu-şi poate <ajusta” trecutul fără <acordul” adevărului. Viaţa mea e sufletul cărţilor care se ridică la ceruri. Aşa simt eu, unul aflat încă de la naştere în drumul spre Judecata de Apoi. Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nişte nemernici nu ar fi încercat să-mi falsifice trecutul şi, implicit, prezentul şi viitorul. Fiat lux”. Aşadar, biografia mea profesională, „insignifiantă”, cum zice acest încurcă iţele literaturii actuale, îl irită la culme pentru că, spre deosebire de el, eu, autorul lucrării „Cartea de muncă” , demonstrez negru pe alb că am un trecut curat, am practicat câteva meserii onorabile – lăcătuş-mecanic, ziarist, regizor tehnic, referent-bibliotecar etc. -, toate trecute în adevărata carte de muncă. Să-şi scrie şi Alex. Ştefănescu trecutul. Tot, inclusiv perioada când era de partea PCR!  Unde o fi găsit acest falsificator de litere, în cartea mea, „satiră brutală, vindicativă, la adresa unor personaje” pe care, chipurile, nu le-aş cunoaşte?  Înţeleg că, din instinct solidar, afin, el ia apărarea unor „personaje” ticăloase prin natura lor subumană: turnători, securişti, activişti comunişti etc. , prezente şi zugrăvite în spiritul adevărului în „Cartea de muncă”. Criticul travestit în body-guard îşi face datoria şi pune bulanul pe şira spinării frazelor mele. Spre exasperarea sa, între timp, despre cartea în discuţie au apărut câteva recenzii decente, texte ce vor fi reproduse la finalul acestei cărţi în plină desfăşurare. Având în vedere peste câte mii de volume i s-a scurs mătreaţa, peste câte cadavre de „scriitori minori” a trecut, doar pentru a-şi consolida statutul de „critic literar”, merită şi Alex. Ştefănescu un pic de atenţie. De fapt, în ton cu intelectul său fizic, acesta are o percepţie agabaritică despre cultură, aceasta fiind ceva care musai trebuie să fie grea, de unde şi formulări de genul „Un metru cub de cultură” – genericul unei emisiuni ştefănesciene de la falimentata TVR. Un mod de gândire simplist, jignitor la adresa tuturor pasionaţilor de literatură, răbufneşte, din când în când, ca un vulcan cu iz de latrină, din scrisul său neputincios faţă de cei mulţi: „Apar, în ultima vreme, atât de multe cărţi proaste,încât ar putea alimenta o fabrică de reciclare a hârtiei” („România Literară” , nr. 23/2006). O trimitere a subconştientului spre nevoia acută de hârtie igienică a criticului? N-ar fi mai bine să dea la topit „monumentala” sa „Istorie a Literaturii…”? Omului acesta ar trebui să i se pună interfon la cititul cărţilor, ca să nu-şi mai facă nevoile pe holurile operelor altora. Îmi pare sincer rău că sunt nevoit să scriu eu însumi cu batista la nas, dar nu se poate altfel, căci, la asemenea atitudine distructivă, nu ai cum să reacţionezi decât pe şleau. Pe criticul în discuţie îl deranjează numărul mare de autori, faptul că, de bună voie şi nesilit de nimeni, este nevoit să presteze ore suplimentare, citind doar titlurile cărţilor pe care le comentează, contravaloarea lecturilor, în lei, fiind făcută per bucată, nu în funcţie de propria sa unitate de măsură culturală: kilogramul. Iată încă o mostră de gândire glumeaţă a lui Alex. Ştefănescu, publicată în acelaşi articol pomenit puţin mai sus: „Se creează astfel o uriaşă arie de selecţie, care măreşte probabilitatea apariţiei unor mari scriitori”. Să înţeleg că, din cauza miilor de autori români, nu-l pot zări cei din juriul care acordă premiului Nobel pe uriaşul poet Mircea Cărtărescu, acest A. Toma al prezentului? Pentru criticul nostru, ideea „reciclării hârtiei” ţine de patologic. De-ar fi după visele sale homerice, din hârtia reciclată ar trebui tipărite bancnote cu chipul „proprietarului” pe ele în locul lui Ion Luca Caragiale, cel de pe umila sută de lei de culoare mov: „O fabrică de reciclat hârtie, asta ne lipseşte! Funcţionarea ei, în afară de faptul că l-ar îmbogăţi pe proprietar, ar contribui la purificarea culturii scrise în România”. Ca om simplu, care ştiu bine ce înseamnă „purificarea”, pe astfel de criterii, de exterminare, fie ea şi a unor biete pagini de hârtie scrisă – scrisă sau scrise, cum e domnule Ştefănescu?-, nu mai am nimic de spus şi sunt convins că „purificarea culturii scrise în România” poate începe cu el însuşi, drept exemplu voluntar, pentru că dumnealui şi nu altcineva tot vorbeşte despre funie între coperţile propriilor sale chintale de maculatură. Aceasta este impresia covârşitoare pe care o lasă Alex. Ştefănescu „cititorilor”săi, cea a unui ins aflat în stare critică prelungită, gata oricând să demonstreze că prostia este o ramură vitală a ştiinţei, oferindu-se la o adică drept cobai pe el însuşi, cam în stilul în care se insinuează glumiţele sale tragice, cele cu care fecundează în hohote anarhice, nu „surâzător”, ca mine, „profesionalismul”. Pe curând!