ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Irina Lucia MIHALCA

Păstrează-mă, păstrează-mă…

Corabie trecută, pe aripi de vis, prin timp,
prin taine, prin umbre, prin noapte,
prin doruri, dureri, lacrimi,
prin sensuri, non-sensuri,
prin mări revărsate,
prin focuri,
prin furtuni, adieri,
prin ploi şi prin ape,
cutremurat intri-n adâncuri,
înfrigurat escaladezi everesturi.
– Păstrează-mă, iubirea mea,
păstrează-mă şi nu mă-ndepărta,
de tine am nevoie, de tine!

Subţire e firul de viaţă, un drum, o ieşire,
mătănii adunate, înşirate, numărate,
iubire prelinsă din muguri de aştri
în năvalnice inimi,
nu ştii ce se întâmplă cu tine,
nu ştii ce e-n clipa ce vine,
nu ştii ce în urmă a rămas,
nu ştii ce-a fost rău,
nu ştii ce-a fost bine,
nu ştii de ce tăcerile astea,
nu ştii de ce clipa e grea,
nu ştii ce se pierde,
nu ştii ce rămâne.
În vise şi-n gânduri,
la ceas de noapte, te strig:
– Noi ne iubim, iubirea mea,
nu vreau să mai pleci,
mi-e frig, de tine am nevoie, ştii bine!

Înspre lumină deschidem ferestrele,
un dor îngropat de milenii,
un soare-l aprinde la poarta tăcerii,
iubirea ta, iubirea mea,
scrisă, rescrisă,
din cer dăruită,
ne-mprăştie,
ne-atinge,
ne uneşte,
ne mistuie,
aproape, departe,
fără timp, fără hotar,
prin roua din pleoape şi stele,
un fir de izvor,
o curgere lină
ne-opreşte, în zori, clipa.

Pe buze te simt, respiraţii, un tremur de şoapte,
trăiri frenetice, uitare de sine,
rotiri de planete, revelaţii,
splendoare de lumi,
de simţiri,
de guri însetate,
de trupuri flămânde,
de inimi-ntregite,
în noi ceruri,
spre noi sensuri,
mărind cercul,
străbatem universuri.
– Păstrează-mă,
păstrează-mă, iubirea mea,
în liniştea vieţii,
de noi avem nevoie, doar de noi!