Volumul recent de versuri al poetului clujean Marius Țion este o sărbătoare inconfundabilă a lirismului, o fiesta de metafore. Poetul propune o perspectivă proprie inextricabilă pentru profani. ”Prin lanurile înserării” este titlul plachetei de versuri apărute la prestigioasa editură Casa Cărții de Știință (2023), cu o postfață exhaustivă și de o finețe livresc asumată, scrisă de redutabilul criticul literar Constantina Raveca Buleu, care-l așează pe poet într-o ”configurație vălurită, potențial infinită, formulată matricial sub semnul lui Lucian Blaga”. Criticul literar îl încadrează, astfel, pe poetul Marius Țion într-o descendență lirică nobilă, de factură neo-modernă. Autorul construiește cu talent și hărnicie calofil-livrescă un univers liric pictorial în care își expune cu o melancolică reflexivitate ”sufletul pe tavă” pentru un cititor – receptacol sensibil la spectacolul culorilor bătăilor inimii emoției. Titlul volumului de versuri – care cuprinde 32 de poezii prelucrate cu imaginație bogată ca a unui sculptor de jad – ”Prin lanurile înserării” aduce aminte de titlul romanului lui J.D. Sallinger ”De veghe în lanul de secară”, cu care are corespondențe paideice despre o evolutivă panoramă sufletească aruncată asupra preajmei ca stare de veghe. Poetul își construiește, cu sensibilitate ubicuă, o privire asupra lumii de o nostalgie reflexivă. Starea de veghe este transliterată într-o definire a eului în contact cu ”câmpiile elizeului”. Într-un spațiu blagian definit de ”orizont și stil”, poetul construiește vizionar tema lirică a unei ”văi a fânațelor” simbolice, o geografie poetică, care deși este fixată într-un spațiu real post-citadin, reprezintă de fapt o dimensiune ”illo tempore”, o definiție cosmică asupra lumii.

Din această ”stare de veghe” diluviană a poetului izvorăște susurul descriptiv al poeziei, care nu este nu numai ”vindecătoare” cum ne spune Constantina Raveca Buleu în postfață, ci mai degrabă mântuitoare.”Crepusculul” surprins în metafore puternice ca o ”vișină rostogolindu-se/peste gulerul fânațelor” peste perspectiva trans-fizică, reprezintă de fapt starea de dinaintea ”înserării” finale, adică a sinergiei cu universului cosmic transcendental. ”Fânațele” este un laitmotiv repetitiv, contabilicește folosit de poet de peste 10 ori, dar acestea nu reprezintă o expressis verbis, ci o transpunere a ”fânațelor” stelare din ”câmpiile elizeului” de dincolo de Styx, în spațiul tainic al luminii transcendente. Amurgul este anunțul celei de-a doua veniri. Poezia lui Marius Țion reprezintă o reconfigurare a arhetipului mitic din ”spațiul mioritic”, o împroprietărire a lumii de dincolo. ”Înserarea” anunță apropierea celei de-a doua veniri, fulminantă, dar și așteptată cu seninătate religioasă ancestrală în fața marii treceri. ”Amurgul” poetului este focul purificator al poeziei. Această ”stare de veghe” inefabilă aduce aminte, ca o promisiune a împlinirii ulterioare, de celebra melodie ”The day before you came” a formației lui ABBA din 1983. Tensiunea așteptării acelui El este creativă și formativă. Metaforele se nasc din această așteptare tensionata a întâlnirii cu absolutul. Poezia lui Marius Țion este o soteriologie a inconștiutului. Poezia propusă de autor este ca un măr copt tocmai bun de cules din livada poeziei de către cititor, ca să se bucure de aromele tari ale metaforei. Poezia este o soteriologie. Țion este un poet integrat pe scara de sus a generației sale, ce se înalță spre cerul poeziei.

Poetul face parte stilistic și encomiastic din cadrul generației post-decembriste milenariste fără să epateze voit în aventuri gramaticale avangardiste și de versuri frânte și tranzitive. Marius Țion ”filigranează” emoția în metafore puternice și versuri scurte despre un univers liric frugifer. Construcția volumului este un puzzle de poeme scurte și haiku-uri legate de un fir roșu și de un fior al singularității, sinergic. Poetul duce mai departe moștenirea monadelor lui Marcel Mureșanu, dar desăvârșește constructiv și „poemele translucide” ale confratelui Dumitru Cerna. E un poet care abordează starea de veghe în „solitudini” lirice încărcate de originar. Poetul atacă baudelarian menirea poetului din ”Albatros”. Poetul șchopătând pe puntea corabiei în râsetele matrozilor este drama poetului inadaptat la răutățile unei lumi descărnate de spiritualitate: ”matrozi ai cuvintelor/poeții dansează tangouri/cu moartea/printre catargele/nopții” (Poeții). La Marius Țion motivul lunii nu este eminescian, ci o presemțire a întâlnirii cu trecerea: ”Ghirlande/rozalii/pe crestele/catifelate/ale fânațelor/luna/seceră albă/dansând/prin lanurile/înserării” (Prin lanurile înserării). Autorul recompune o geografie lirică ”prin lanurile înserării”, ce reprezintă o restaurare a comuniunii heideggeriene dintre suflet și Ființă în starea de deschidere a Dasein-ului.

Picturile lui Florin Olari însoțesc cu discreție paginile volumului în ilustrate-oglindă, ce completează visarea metaforei în reverii din ”faguri de miere milenară”, ce amintesc de arhetipurile încreștinate ale lui Ioan Alexandru. Acest puzzle de poeme scurte și frumos șlefuite surprind plăcut imaginația cititorului: ”prin vene/îmi curg/tăceri stelare/făgașele inimii/tot mai adânci” (Tăceri stelare). Volumul este și o ”forma mentis” a propriei tristeți, izvor de efluvii intime. Poetul e martor deasupra „lanurilor înserării” cosmice ale lumii. Experiențele cognitive ale sinelui în contact cu sinea este motorul interior al izvorului limpezit de emoții al poeziei. Înserările poetului sunt combustia interioară și în semnul crepuscularului, o căutare-eliberare de febrillitate în asfințit, ca o întâlnire de gradul zero cu eschatonul. Poeziile se citesc așa cum se ascultă ”Nocturnele” lui Chopin, în solitudinea înserării sfâșiate de focurile asfințitului. Poeziile se dezvăluiesc ca un jurnal liric, cu irizări reflexive, într-o maturitate, ca similaritate a înțelepciunii, ce oferă reverii nostalgice. Deși volumul de versuri este un manifest liric covârșitor, totuși, pentru ca din ”vale să se poată vedea muntele”, poetul a introdus două poezii cu substrat epic, o poveste de un lirism subtil-romantic ce amintește de idealismul magic al lui Novalis: ”Aveam vreo douăzeci de ani/și eram atât de tânăr/încât credeam că lumea/e o trambulină imensă/care mă saltă spre fericire…” (La fel de tânăr).

Poet Marius Țion, deși este un personaj jovial, prietenos și comunicativ, versurile sale sunt de o solară solitudine și de o recurență a retragerii în sine. Poezia sa e un fruct copt al maturității care se desprinde de poet ca o pasăre de noapte deasupra ”fânațelor cerului” ca să ducă cititorul în lumea zborului. Versurile sunt caligrafii îndrăznețe ale vârstei înțelepciunii și cunoștinței adevărului poetic, un enunț al generației poetice 2000 (milenariste). Poetul a înțeles taina poeziei, care nu este evolutivă și încorsetată în tipare sau ”plutoane generaționale” și, bineînțeles, nici un jurnal epic, ci, mai degrabă, un reper ”contra-mundum” liric comprehensiv-sinergic al imanentului și transcendentului. Cu volumul de versuri ”Prin lanurile înserării”, poetul Marius Țion a urcat cele mai de sus trepte ale cunoașterii poetice, propunând o altfel de cosmogonie lirică. Abia acum debutează provocarea reîntoarcerii apelor fluviului forței lirice spre izvor.

Ionuț Țene