Uneori sentimentele nu se risipesc niciodată din noi, ci rămân acolo ascunse, pe fundul unui neant neștiut de sub inimi.
Și în unele momente ale vieții, când peste ani reîntâlnim acel om pentru care în trecut le-am nutrit, ele par că renasc.

Dar de fapt acestea n-au murit vreodată, ci au stat și au așteptat acea zi.
Pentru că oamenii se reîntâlnesc când nici nu se așteaptă, și mai ales aceia care cândva s-au iubit, fiindcă sufletele din noi se leagă, iar legăturile nu se desfac la apus.

Când ochii se revăd, amintirile se revarsă prin trupurile care nici ele n-au uitat ce au simțit.
Iubirea se resimte fluidă, ca un râu prin tot corpul, dar chiar și așa, anii care s-au dus nu mai pot fi împliniți.
Scânteile pălesc și lăsăm trecutul să moară în aceeași clipă cu noi, refuzând să trăim acea parte din el în prezent.
Și ne ocolim astăzi pe aceeași stradă cu pomi, pe care în alte vremuri zâmbetele ni se contopeau în săruturi și porneam împreună spre casă.

Și frunzele pomilor cad, iar astfel e toamnă și-n noi.
Pășim pe asfalt fără a privi macar din departare, și ne răcim ca o iarnă care a trecut de atâtea ori cu frigul ei prin noi.
Un fel de adio pe care nu ni l-am spus niciodată, dar l-am simțit chiar de limbile noastre n-au putut să-l șoptească.

Adio acum și pentru totdeauna, iubire care n-ai fost să fii.