BUCURIA SEMINȚEI
E iarnă. Satul stă sub arcada de zăpadă,
Copiii sunt fericiți că reușesc s-o vadă,
Crivățul vântură păsările cerului,
Grâu-nfrățit e ascuns-n taina pământului.
Ninge molcom, sub zăpezi grâul încă visează,
Când pământul sfânt în adâncuri îl germinează,
Din nou se adaugă un an tot mai roditor,
Dacă cerul cu nori va fi mai înțelegător.
Un țăran pierdut-n imensitatea câmpiei,
La limitele pâlpâitoare ale gliei,
Își apleca inima din când în când spre brazdă,
Ca să asculte cum crește grâul sub zăpadă.
Când palmele îi ating aripa de lumină,
Bucuria în suflet iarăși se adună,
Grânele cresc încet sub degetele sale,
Țâșnindu-și setea către marile izvoare.
Chiar dacă e frig de crapă piatra, prețuiește,
Grâul ce iese la lumină și viețuiește,
Tot mai bucuros era când l-a găsit încolțit,
Și o vorbă domoală grâului i-a șoptit.
Acolo, departe,pe câmpul nemărginit,
Zeița de lut,protectoarea grâului,
În nopțile aspre cu pelinul s-a logodit,
Cu toate că viscolul peste tot s-a stârnit.
Aerul tare de iarnă îl înviorase,
,Și cu gânduri bune spre casă se întoarse,
Târziu, în noaptea întunecoasă ca în vis,
Adormi cu un ochi de veghe pururea deschis.