Teodor EPURE: MĂRTURISIRI DIN COPILĂRIE

MĂRTURISIRI DIN COPILĂRIE

Când cerul era clar ca apa de izvoare,

Cerbii-și păstrau vârsta -n coarne triumfale,

Copacii în inele de aur albe,

Era un măr cu un fruct-n vârful coroanei.

Ca un soare blând secătuit de puteri,

Fructul rotund cu ale sale străluciri,

Se legăna-n capătul unei crengi subțiri

Cu aroma sa ce-mi pătrundea printre nări.

În pofida avertismentelor bunicii,

M-am cățărat încet în pomul de atunci,

Simțeam rotunjirea catifelată-n palmă,

Și carnea gustoasă în gura palidă.

Am întins mâna ușor înălțând-o mai sus,

Codița subțire într-o clipă am atins,

Fructul a cedat inexplicabil căzând,

În ierburile înalte și grase dansând.

Un călător l-a zărit și l-a ridicat,

Și-a înfipt dinții-n coaja roșiatică,

Bunica supărată la el a strigat,

Mărul e aceluia care s-a cățărat.

Călătorul și-a ridicat fața supărat,

Spre locul unde mă balansam disperat,

După câteva momente triste a trântit,

la pământ fructul roșu și l-a zdrumicat.

Trecuse multă vreme, îmbătrânise,

Memoria mea încă nu se alterase,

L-am întâlnit însă la o aniversare,

Din fructieră i-am dat-un măr ca o floare.

L-a șters cu același gest de odinioară,

A încercat să-l muște pentru prima oară,

Atunci sub privirea sa stupefiată,

I-am smuls mărul și l-am trântit deodată.