Ce eşti…

Ce eşti…

Să  fii asemănat cu pământul
E o implinire.
Doar cine s-a dăruit mai mult
Şi cine a dăruit mai mult,
Fără crâcnire…
Doar cu iubire şi lacrimi ascunse,
Prin râuri albastre,
Prin roua ce-o soarbe
Din fragedă floare, soarele…

Să fii asemănat cu ploaia,
E o durere
Ce curge… Când caldă şi lină
Seamănă viaţă
Şi spală păcate,
Şi limpezeşte cerul  până la stele…
Ne mângâie apoi fruntea curată cu ele
Şi înfăşoară ca de o rană,
Deschisă,
Pământul în curcubeu!

Să fii asemănat cu pădurea,
E sublimă plăcere.
E locul în care… e viaţă ,
E cântec,
E foşnet,
E mister, e durere!
Să vezi cum renaşte şi moare,
Şi moare… să fie mai vie,
Cine poate altfel…Cine ştie?

Dar, să fii asemănat cu o pasăre,
E divin!!!
Să te înalţi mereu pe cerul senin,
Să priveşti către soare… şi să răscoleşti
Norii cu aripile.
E magie, e cântec…Să te poţi desprinde,
Să te înalţi…mai sus…şi mai sus,
Unde nu e decât, Dumnezeu!
Până la urmă ce eşti…
Pasăre…
Ploaie…
Pădure…
Pământ… Sau un simplu cuvânt?