ALBASTRU DE VORONEȚ

Stau pe o culme și scrutez peste văi,
Carpații în ale soarelui văpăi,
Cu bărbați uitați la chip și la nume,
C-o faimă de-o profundă limpezime.
Cănd oastea-n bătălie fu nimicită,
Ștefan auzi o voce răgușită,
A unui bătrân retras în sihăstrie,
Care l-a îmbărbătat cu mândrie.
În glas de clopot și cântec de înger,
S-a înălțat Voronețul pân-la cer,
Să păstreze credința strămoșească,
A unui popor cu trudă bărbătească.
O ctitorie-n care Ștefan consemna,
În piatră sfântă, una din izbânda sa,
O pace statornică, se ridica,
Și Voronețul aceasta însemna.
Modestă, cu zidurile sale albe,
Simplă, fără dimensiuni colosale,
Era departe de-a fi vanitate,
Și nici fantezii din frâie săpate.
Semăna cu-n caleidoscop nepomenit,
Ce-și schimba culorile necontenit
În funcție de lumină, de anotimp.
Minune deosebită pe-acest pământ.
Culoarea sa e freamătul ierburilor,
Din care s-a extras sucul vopselelor,
Iar zidul vibrează ca un element viu,
Unicitatea stă-n albastrul său straniu.