,,Domnu Învăţător”, de Ştefan Silva

Domnu  Învăţător

Acelaşi colţ de stradă veche,
Pe unde trec de nu ştiu când,
Un bătrân lângă perete
Pare  că-i tare  flămând.

Gârbov şi cam tras de spate,
Cu un glas fără pereche,
Spune lumii care trece,
Pildele din cartea veche.

Şi aşa frumos le spune,
Cu o vorbă cultivată,
Vine dintr-o altă lume,
Cu dor de neam şi dor de vatră.

Lumea trece, nu-l ascultă
Pe bătrânul cerşetor,
Dar din vorba-i înţeleaptă,
Pare-a  fi învăţător.

De sub haina-i ponosită,
Scoate-o mână tremurândă,
Iar pe faţa-i istovită,
Curge-o lacrimă flămândă.

Este lacrima durerii,
Din plânsul unui brav popor,
Ajuns în pragul ruinării,
Pierdut prin lume cerşetor.

Este o lacrima copilă,
Din plânsul pruncilor uitaţi,
Rămaşi in lume fără şcoală,
Fără mamă, fără fraţi.

Cu părul alb şi barba ninsă,
Ascunde-n dânsu- nţelepciunea
Ajuns-acum cu mâna-ntinsă.
O boală grea a lovit lumea!

Dar din vorba-i parfumată,
Mă cuprinde-un tainic dor
De şcolar,  ce-am fost odată:
Este Domnu Învăţător.

Sărman de tine biet popor,
A ajuns un cerşetor
Chiar  Domnu nostru  Învăţător.
Grele vremuri, negru nor.
……………………………
Acum, e  lacătul pe şcoală,
A dispărut şi Tricolorul,
În cimitir,  răpus de boală,
Acolo stă învăţătorul.