Primit pentru publicare: 1 august 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 1 august 2016
Redactor ediţie: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… MANUELL MĂNĂSTIREANU

“oglinzile sparte dinlăuntrul nostru… iată cheia personajelor închipuite de mine”

Georgică Manole: Manuell Mănăstireanu,  între conceptele de „idee ca obsesie” şi „idee ca formă”  pe care l-ai alege?
Manuell Mănăstireanu: Ideea fără obsesie mi se pare fadă, lipsita de sensul ultim pe care un artist trebuie să-l aibă înlauntrul lucrării. Nu cred în obsesie ca într-un concept, ci ca într-o oglindă a sincerităţilor asumate.

G.M.: Trăim în postmodernism, într-o lume grăbită, tristă şi în care comunicarea interumană dispare încet, dacă nu cumva a şi dispărut.  În afară de  „lumina tăcerii”, ce alternative întrevezi?
M.M.: Într-o lume grăbită dupa nimicuri, întrevad acele lucruri şi acei oameni rari, născatori de înţelesuri.

G.M.: Până la urmă eşti, cum se spune, un însingurat?
M.M.: Respir tot ceea ce merită respirat, nederanjând pe aceia cu care nu pot naşte nici o linie de orizont. Singurătatea e uneori făcătoare de minuni. E o cruce

G.M.: Ce este important în opera ta, ochii care ne privesc sau cum privim noi?
M.M.: Ochii din lucrările mele sunt ochii dinlăuntru deschişi numai către cei ce pot privi la rându-le cu ochii dinlăuntru.

 G.M.: Clovni, români celebri, oameni simpli, deţinuţi…o întreagă galerie de portrete ce alcătuiesc o lume şi în sufletele cărora pătrunzi ca un veritabil speolog. Ce ne îndemni să găsim în adâncimile sufletului lui Nichita Stănescu?
 M.M.: Oamenii din picturile mele nu au rang, au stare. Indiferent cine sunt personajele….sunt oameni vii, strigăte mute într-o lume a indiferenţei, fiinţe ce caută lumina prin pogorârea în abisurile fiinţei. Oglinzile sparte dinlăuntrul nostru…iată cheia personajelor închipuite de mine. Nichita Stănescu este parte din mine, de parcă ceva din existenţa mea şi a lui, sau din înţelegerea noastră despre lume s-ar fi regăsit pe o boltă a suspinului metafizic. Nu pot îndemna pe nimeni să vadă ceva anume, fiecare vede în felul lui. Dealtfel…Nichita nu poate fi descoperit cu ochiul de carne, ci doar străvăzut

 G.M.: Cât adevăr este în afirmaţia că ai fi „o victimă a propriilor picturi”?
M.M. Câtă vreme nu eşti o victimă a prostiei, suficienţei, a te sacrifica pentru ca lucrările tale să aibă adevăr este o împlinire, nu o sfârşire.

G.M.: A venit momentul să te întreb:  ce loc ocupă Eminescu în viaţa unui pictor?
 M.M.: Eminescu nu are nevoie de „loc”, el şi-a câştigat nemurirea prin însăşi crucea vieţii lui de poet, de om, de bărbat. Acest genial suav, numit Eminescu, mi-e oaza de aer curat şi punct luminiscent, într-o lume de fier.

G.M.: Care ar fi punctele tari ale Taberei de creaţie de la Pralea? Cum s-au simţit doi portretişti, tu şi Dionisie Puşcuţă, printre atâţia peisagişti?
M.M.: Tabăra de la Pralea a fost încă o provocare între provocări. Am cunoscut câţiva oameni de suflet acolo şi am avut şansa de a picta în coasta meşterului Ilie Boca. Ne lipsesc tot mai mult reperele, iar atunci când le întâlnim nu avem dreptul să fim orbi. În pictura mea, portretele sunt pretexte pentru a exprima stări, semne de întrebare, aşadar nu mă consider neapărat portretist.

G.M.: Să vorbim şi despre „ DADA Characters”, expoziţie organizată la Moineşti şi Bacău, cu prilejul Anului centenar al acestei mişcări, unde ai fost prezent şi pe afiş.
 M.M.: Expoziţia pe tema „DADA” a însemnat întâlnirea mea cu poezia şi personalitatea lui Tristan Tzara. Am simţit un arc peste timp cu părţi din sufletul lui ancorate în părţi din sufletul meu. O experienţă asemeni unui Semn.

G.M.: Fă o privire din interior a spaţiului natal botoşănean.
 M.M.: Botoşaniul mi-e nostalgia începuturilor, dorul de aceea ce-mi va fi icoana de suflet până la sfarşitul zilelor : mama. Acestei fiinţe plecată prea repede într-o stea, îi dedic tot ce am ajuns să însemn eu ca pictor. De la ea am învăţat ce înseamnă sacrificiul, iar tocmai sacrificiul stă la baza tuturor lucrurilor de profunzime. Nu există adevăr fără să fi sacrificat ceva din tine. O reverenţă fac şi în faţa primului meu profesor adevarat, Gheorghe Stanciu, un om cu totul rar de la care doar dacă eşti orb nu ai ce să-nveţi. Tatălui meu, sculptorul Marcel Mănăstireanu, îi mulţumesc pentru încrederea ce a avut-o mereu în mine ca artist, el insusi fiind un căutator întru expresivitate în tot ceea ce a facut dealungul timpului în sculptură. În rest, Botoşaniul mi-e pădurea şi câmpurile din jurul lui, drumul spre Ipoteştii lui Mihai ce le-am bătut cu pasul de-atâtea ori. E locul naşterii mele, piatra din care s-a înălţat scânteia.