ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Orient Expres

Primit pentru publicare: 09 Oct. 2018
Autor: Ovidiu BUFNILĂ
Publicat: 10 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Vogoride mi-a trimis o scrisoare printr-un copil de casă de la Palatul Știrbei, șleampăt copil și cam peltic, movuliu, jupiterian get-beget. Dragul meu Vogoride obișnuia să mă pună pe jeratec în felul ăsta. Am pornit către Băiceni și în drum am schimbat trei trăsuri, un poștalion și un aeroplan, dincolo de Pașcani. O ninsoare puternică m-a oprit la Fălticeni dar am reușit să trec, în sfârșit, vizitiul, un marțian cam tembel, s-a descurcat binișor.
Un val electromagnetic a deschis un portal și așa, în sfârșit, pe un soare năpraznic, am ajuns la Istanbul. Locomotiva duduia, du, dum, du, dum. Vagoanele străluceau, le frecau niște feroviari venusieni, oacheși, sâsâitori. Niște copii liliachii, sosiți de pe Lună, țipau de mama focului jucându-se printre tampoane. Câțiva ieniceri se plimbau țanțoș pe peron, Stalin se certa cu Dali dintr-o pricină încă neștiută de mine, la fel Elvis cu Marghiloman, Carol al II-lea cu Macron, Coandă cu Sophia Loren, Dalida cu Meghan Trainor, Ceaușescu, și el, se certa cu Camus și cu Donald Trump și cu Havel, Santana îi zicea nu știu ce lui Adrian Păunescu, Adrian Păunescu îi zicea nu știu ce lui Arghezi. Unul dintre conductorii trenului, unul blondiu, electromagnetic, își rupea mâinile de supărare, avea unghii date cu lac, Vogoride întoarce-ți fața către mine, am zis.
Zic asta și întreaga suflare tace ca prin farmec, tu ești Vogoride, nu eu, ba tu, zice Stalin acuzator, gata să ne împuște pe toți, ambasadorul Indiei, zice, cu calm, acționați cu calm tibetan. Carol al II-lea îmi zice, Lupeasco, trebuia să mă aștept de la tine la o astfel de parascovenie. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă!
Elvis întreabă de Johnny Răducanu, eu zic ceva de Adamo, Adamo mă ia de guler, îmi zice, musiu, ce-i cu tevatura asta, e o brambureală de nedescris, valurile electromagnetice vin unele după altele, cine să le oprească? Generalul Rădescu parcă l-ar sâcâi pe Sadoveanu un pic, că de ce se dă cu comuniștii, Regele Ferdinand îmi șoptește, mă roagă, îmi zice, pune-mi o vorbă la Vogoride, zău așa, nu te codi. Dar și Einstein vrea asta, și Birlic, vine și Putin, e și Berlusconi, a sosit și Garet cu tot cu vioara lui și vioristul Nigel. Instanbulul se face mititel în urmă. Parcă e Alba Iulia, zice Madam Protopopescu, plecată într-o călătorie de bonjurisme la Paris.
Pe ce te bazezi, întreabă Finteșteanu luându-l de guler pe Brânzovenescu. Au ei o pricină, ce să mai vorbim. Ninge tomnatec. Tomnatec? Uită-te la mine, zice Aurel Vlaicu. Tu ești Gagarin? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Titulescu caută și el un loc în vagonul cu numărul 1986. Tocmai acolo, ce să fie oare? Paulo Fresu slobozește un ton înalt, din trompeta lui măiastră, îl scapă pe fereastra vagonului cu numărul 1925. 1925? Tocmai atunci?
Cineva a încurcat rău borcanele. Hercule Poirot mă întreabă de Vogoride. Eu îl întreb pe conductoul blondiu de Vogoride, un val electromagnetic șterge clipa asta, momentul ăsta, uite-așa. Einstein zice că în vagonul cu numărul 1957 e un tip care zice că universul e vălurit și că Big Bang-ul e o gogorțiă, cum așa, zice Angela Merkel, Gorbaciov e supărat că nu știe care a plecat hai-hui cu valiza lui, undeva prin vagonul cu numărul 1944. De ce tocmai acolo?
Și nu aici? Acum și aici, în simultaneitatea vălurită. Vogoride are el niște idei despre asta.
Vogoride ăsta al tău știu unde se ascunde Troțky, zice Stalin sfredelindu-mă cu privirea lui oțelită de avântu-i revoluționar, nu mișcă nimeni strigă un polițioto, gata, gata să ne arestuiască, nu știu care a făcut o crimă în Orient Expres, lumea se agită, vagonul cu numărul 1984 e blocat, se zvonește, Orwell ar de gând să ia niște ostatici, niște cititori fervenți din Cadrilater. Enrico Fermi umblă un un aparat de radio după el, ascultă Europa Liberă. Ce zice Caraion la Europa Liberă? Cine întreabă, dacă nu e cu supărare, întreabă Botnăraș, pornit să tragă și el cu pistolul pe Calea Victoriei. Nu e Calea Victoriei, e Orient Expres, nu e Alba Iulia, e Instanbul. Un turcit râde cu gura până la urechi, s-a urcat la Balcic, se duce la război, Primul Război Mondial cică nu s-a terminat, Kissinger are el ceva de spus în privința asta, ascultă Reagan, îmi zice, adică eu sunt Reagan, așa zici? Ce confuzie.
Evidentă, sigur foarte evidentă! Și câte vagoane are Orient Expres, vrea să știe o duduie din Olanda, cică ar fi o principesă, acolo, ceva mai răsărită, niște vikingi urcă la Sofia și coboară la Berlin, și la București coboară și se îmbată criță, unde, tocmai în vagonul cu numărul 1965.
Nu cumva în vagonul cu numărul 1968? Nuuu, în vagonul cu numărul 1968 e un tip, Svoboda care se tot ceartă cu Depardieu, au și ei o pricină, Depardieu zice că el ar fi de fapt Cyrano de Berjerac, Svoboda nu-l crede, dumneata ești agent sovietic, întregul tren o ia razna, trecem printr-o avalanșă de zăpadă pe Coasta Dalmației, nici în Făgăraș nu scăpăm de avalanșe, Arsenie Boca ne oprește enigmatic la barieră, la Giurgiu, are ceva să ne zică, nu ne zice, un val electromagnetic pornește o cometă peste Europa, se face seară de vară. Se aude un tulnic.
Din vagonul cu numărul 1920 apar niște avangardiști puși pe fapte mari, Tristan Tzara zice o poezie fără rimă, Zinoviev se ascunde de el pe o străduță din Galați, sau din Paris sau din Toronto, e jocul de-a v-ați-ascunselea, vezi, poeții sunt orgolioși, copilăroși, n-ai ce să le faci, ei se ascund unii de alții, unii-ntralții, Beniuc se ascunde de Bacovia, Sorescu se ascunde de Dinescu, Pound se ascunde de Osho. Osho se ascunde prin Gradina Icoanei, se ascunde, cred, de Nichita Stănescu. Nichita Stănescu zice el un vers de-al lui și se ascunde de Rimbaud chiar la el în cămară, călare pe un cal călare, nu e de glumit. Orient Expres are o sută de vagoane, toate vălurite electromagentic. Aha. Duduia principesă s-a lămurit acum. Madam Protopopescu intră în vorbă cu ea și, arătând spre mine, zice, vezi, drăguță, dumneaei, adică eu, dumneaei știe multe secrete, vezi drăguță, e chiar Mata Hari și știe toate secretele României din toate timpurile. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă!
Dar Vogoride? Se interesează duduia principesă și ea de Vogoride. Ah, Vogoride e un derbedeu melancolic. Acum cinci minute era prin vagonul cu numărul 2000 dar nu e sigur. În vagonul 2000 e foarte multă apă, conductorul blondiu tot o cară cu găleată, o cară așa cu găleata și o aruncă între tampoane și apa se preface în pești roșii care înoată prin văzduh ciripind vesel. Ciripind vesel? Nu sunt pești, sunt glaonețe bolșevice, așa să știi Vogoride, păzea, că-i vai de mama ta! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Toma Caragiu ne ia pe toți în râs.
Tudor Gheorghe ne dojenește iar Dan Puric ne spune câte ceva despre ființa de la fundament. Fundamentul nostru e cam vălurit, ba chiar foarte vălurit. Tocmai de aia m-a pus pe drumuri Vogoride, spre Băiceni, să descopăr acolo nisipurile Mării Sarmatice și să văd sclipirile Mării Thetis. Acolo ar trebuie să fie Marele Secret. Charles de Gaulle mă trage de mânecă. Spiridoane, ai găsit Marele Secret, zi-mi degrabă!? Spiridon? Dar eu nu sunt Spiridon. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Dar Charles de Gaulle nu e Charles de Gaulle.
E Jupân Dumitrache pe care istoria vălurită a României îl perpelește uite-așa, tocmai astăzi, 20 octombrie. La 20 octombrie 1920 începe greva generală a proletariatului din România, strigă conductorul blondiu trecând prin vagoane în mare viteză. Ce să fie? Emil Racoviță întreabă și el. Ce să fie? Istoria se vălurește electromagnetic, în chip amețitor.
Einstein stă la un trabuc cu Fidel Castro. Se află amândoi în vagonul cu numărul 1989.
Acolo șuieră niște gloanțe, niște proiectile. Apar niște conspiratori care vin din vagonul 1917 căutându-l și ei pe Troțky, Nicolae Manolescu îl caută și el pe Vogoride cu gând să-l facă membru la Uniunea Scriitorilor, adică să fie și el în rând cu lumea. Regele Ferdinand cheamă la ordine Poliția și Marina. Marina lansează la apă un submersibil. Toată suflarea din Orient Expres stă cu ochii pe submersibilul care e colorat în galben. În nacela lui, Beatles cântă de mama focului, Yellow Submarine, Yellow Submarine, Phoenix le ține hangul cu Mica Țiganiadă, în timp ce Nicu Alifantis cântă și el despre iubire, ce să-i faci, iubirea e încă la mare preț.
Submarinul Galben torpilează Titanicul din greșeală, un remorcher albastru, din Brăila, trage Titanicul până în rada portului Mangalia, în șantier, hamalii se pun pe descărcat. Asta ne povestește un astronom amator din Săcele care merge la fratele lui la Viena. Astronomul se uită cu luneta pe fereastra vagonului. Ce vezi, ce vezi, vrea să știe Madam Protopopescu.
Vede viitorul, zice Adrian Păunescu. Cum e viitorul? E așa, cum să vă zic, mic, mic și negru, zice Adrian Păunescu puțin încurcat. Cafele, cornulețe calde, Pepsi, zice un chelner trecând în goană pe culoar. O cafea? Cine întreabă, o ce voce minunată!? Marquez. Aha, el e, marele scriitor. Marquez zice că a fost în vizită la Adjud la un unchi de-al lui care trăiește acolo de ani buni și nebuni. O fi. Dar de ce Uniunea Scriitorilor n-a aflat? Nu s-a dat la ziar? N-a zis la Antena 1? Nu au scris postacii pe Facebook? Dar dacă e Vogoride în travesti? Că de ce așa, pe nepusă masă, să intre Marquez cu mine în vorbă? Și-a pierdut și el valiza prin vagonul cu numărul 1970 sau prin vagonul cu numărul 1980. Santana râde de el.
Sting ar râde și el dar trebuie să cânte în vagonul cu numărul 2012. Vangelis ar râde și el.
Dar de ce? Doar și el și-a pierdut valiza, vezi bine. Valiza cu clapele lui îngerești și cu tot cu cele o mie de discuri de platină. Cine fuge cu ea, acolo pe peron? E chiar Nicolae Ceaușescu, fuge cu valiza, Ceaușescu, Iliescu fuga după el, asta-i pricina lor, cele o mie de discuri de platină ale lui Vangelis! Donald Trump din din  cap dojenitor, Soros pune iar la cale, Bill Gates pune și el iar la cale, Titulescu pune și el la cale, Marghiloman, aidoma, Coandă pune și el la cale, Margareta Pâslaru cântă de iubire, Anda Călugăreau cântă de iubire, Andra cântă de iubire, Aurelian Temișan cântă de iubire, Holograf cântă de iubire, Sarmalele Reci cântă de iubire, Mircea Badea cântă de iubire, Vogoride cântă de iubire. Trenul se animă de iubire. Vogoride, hei, Vogoride, dar tu n-aveai ureche muzicală, stop, haltă în Ferentari.
Locomotiva pufăie, Transilvania se dă cu țara, țara se dă cu Transilvania, lumea se agită, nu e cometa, e Unirea, magazinul Unirea, ah nu, chiar Unirea, coniacul Unirea, nu, chiar Unirea.
Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Vagoanele se văluresc, se amestecă, mecanicul rânjește periculos, un val electromagnetic îl dă peste cap, Regionala Căi Ferate Colentina îl înlocuiește, au dat un anunț în Universul Românesc, angajăm mecanic oacheș, ce chestie, oacheș, auzi la ei, s-au înființat la interviu un venusian, un portorican, un chinez, un jupiterian. Santana s-ar angaja mecanic, Stalin și el, Fidel Castro nu s-ar codi. Regionala Căi Ferate Colentina plătește regește mecanicul plin de curaj care ar conduce trenul prin valurile electromagnetice direct la destinație, la Paris, ah la Paris, ce nebunie, Hemingway, Sophia Loren, El Greco, Aznavour, Brel, Celine, Gertrude Stein, Dalila, Bardot, ah Brigite Bardot, Sean Connery, Jules Verne, Moulin Rouge, Francis Scott Key Fitzgerald, Juliette Greco, Eugen Ionescu, Emil Cioran! Parcă aud glsul lui Vogoride la al XIV-lea Congres, tocmai el, în vagonul cu numărul 1989, hei, Vogoride, ce faci tu tocmai acolo, acolo nu sunt valuri electromagnetice, nu e cosmogonie înaltă, acolo e comunismul în carne și oase, ce e comunismul, ce e fascismul, ce e franchismul, dar Napoleon Duarte, dar Saddam, dar Pol Pot?!
Se face liniște. Pufăie locomotiva. Croncăne un corb, nevermore, zice corbul, vulpea se zgâiește la cașcavalul lui, la telejurnal am văzut cașcaval, zice Alexandru Andrieș, cine mi-a umflat cașcavalul, cașcaval, adică bogăție, Richard Branson ține un curs despre bogație în vagonul cu numărul 2010, bogăția zice el e o problemă de percepție, Napoleon Hill apare și el pe acoperișul unui vagon, coborând val-vârtej dintr-un avion bimotor, zice și el ceva despre bani, Stalin ciulește urechile, Fidel Castro Ciulește urechile, Becali ciulește urechile, Videanu ciulește urechile, Udrea ciulește urechiușele, Vogoride ciulește și el urechile parcă-l văd, ah, derbedeul! Banii au fost întotdeauna un subiect de discuție foarte fierbinte pentru noi doi, bitcoin, ha, ha, ha, fie și bitcoin, de ce nu, să ne destrăbălăm pe facebook, pe twitter, pe youtube, de ce nu, de ce nu! Lumea e complet virtuală, curat virtuală, zice Vogoride vălurindu-se de colo, colo atât de rapid, instantaneu, încât nu reușesc să-l mai văd în tumultul ăsta de personaje, de evenimente istorice, de locuri comune, de revoluții și războaie, de crize financiare și iar de războaie, de foarte multe războaie. Tu ești Nicolae Breban? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă!
Tu ești Italo Calvino? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Saul Bellow? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Louis Borges? Sau poate ești chiar Leonardo Da Vinci! Rembrandt! Picaso! Monet! Luchian! Iser! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Mihail Sadoveanu? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Nicolae Grigorescu? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești Hortensia Protopopescu? Tu ești Sandra Brown! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Tu ești HG Wells? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Pe Nicolae Manolescu îl trec toate căldurile, vai cum îl mai trec toate căldurile. Tu trebuie să fii atunci Adrian Marino! Sau poate ești Umberto Eco! Ah, literatura! Ah arta! Vai eu nu sunt eu!
Chiar așa, Vogoride! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Trenul cade într-o groapă de potențial, norii s-au comprimat, soarele s-a comprimat, îmi țiuie urechile, ochii îmi sunt oblici acum, nu mai am urechi, mâinile mi s-au transformat în înotătoare, ah, ne dăm cu submarinul, ei da, strigă pe deplin lămurit Nicolae Manolescu, tu trebuie să fii Căpitanul Nemo, sigur el, e clar, e foarte clar, ești chiar el! Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Străbatem mările și oceanele universului și motoarele fac dum, du, dum, du. Nici nu știu dacă mai e vreo stație, pe undeva, poate la Torino, poate la Viena, poate la Milano, poate la Monte Carlo! În mod evident, întreg universul este un ocean, ocean este, nu mai încape îndoială, meduzele, uite, meduzele iau în stăpânire oceanul, meduzele sunt o altă stare a apei, Victor Babeș mă trage de mânecă, domnule, nu sunt meduze, sunt niște microbi foarte mari, atât de mari încât îi poți vedea cu ochiul liber. Suntem de acum în vagonul cu numărul 1989 și Victor Babeș îmi arată câțiva microbi foarte mari, uite acolo, printre cadavre, vezi, în Piața Universității, acela e un microb foarte mare. Coborâm din Orient Expres și ne uităm cruciș la microbul acela foarte mare care înfulecă o bucată de realitate, adică înfulecă energia lumii, a țării, a Unirii, desfăcând legăturile, înțelegi? Păi încerc să înțeleg dar sună țignalul, șuieră locomotiva și mă urc din mers, spre Paris, doamnelor și domnilor, spre Paris, Aura Urziceanu mă trage de mânecă, era pe-aici Duke Ellington, nu l-ai văzut cumva? L-am văzut pe Țăndărică, am văzut Fanfara Zece Prăjini, l-am văzut pe Nicu Alifantis, l-am văzut pe Nicu Patoi, i-am văzut pe băieții de la Roșu și Negru și de la FFN dar pe Duke Ellington nu l-am văzut, trebuie să fie în vagonul cu numărul 1944.
Buuuum! Explozie. Fum. Pucioasă. Napalm, napalm, napalm. Elicoptere. Foc și pară. Nu e vagonul cu numărul 1944, e vagonul cu numărul 1957. E o greșeală, zice Nixon, Vietnamul e o greșeală. Domnule Nixon dar ce ziceți despre chestiunea Basarabiei, Nixon răsuflă grăbit, întreabă-l pe Vogoride, Vogoride s-a întâlnit cu extratereștrii nu eu.
Asta trebuia să fie, e mâna extratereștrilor. Nu sunt valuri electromagnetice, nu e vis. Nu e realitatea virtuală. Nu am cască. Nu-s conectat la smartphone. Nu-s nici android, nu-s nici cyborg, nu-s nici cyberpunk, nici new wave, nici mainstream, nici fantasy. Nu sunt un string vălurit prin matematicile înalte, am avut cinci la matematică, vai de capul meu. Stai că trag, strigă Comisarul Mallory, trag dacă nu ești conectat, să-mi sară inima din piept, e clar, în mod evident, că am greșit trenul, asta e tiribombă virtuală în toată regula. Comisarul Mallory, vine către mine, mo ochește cu revolverul, mai să tragă, zi-mi unde e derbedeul de Vogoride, el are cheia. Cheia? Asta nu era pe un afiș electoral? Vogoride e capul răutăților, m-a închis în trenul ăsta și tot schimbă frecvențele temporale, trage de manete, bagă cărbuni, toarnă acid citric în venele mele, asta e, știu acum, sunt un cobai! Aura Urziceanu mă trage de mânecă, era pe-aici Duke Ellington, nu l-ai văzut cumva? Uită-te la mine, zice Aurel Vlaicu. Tu ești Gagarin? Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Trenul se animă de iubire. Vogoride, hei, Vogoride, dar tu n-aveai ureche muzicală, stop, haltă în Ferentari. Locomotiva pufăie, Transilvania se dă cu țara, țara se dă cu Transilvania, lumea se agită, nu e cometa, e Unirea, magazinul Unirea, ah nu, chiar Unirea, coniacul Unirea, nu, chiar Unirea. Ce confuzie. Evidentă, sigur foarte evidentă! Ei, bine, îmi stă bine, uită-te la mine! Cobai sadea. Dar dacă nu?
E pur și simplu o vălurire electromagnetică. Bohr s-a păcălit. Hawking și el s-a păcălit.
Ce să mai zic de Gibson?! Atomul e ca o chiftea. Chiftea? Mâncăciosului de Vogoride i-ar fi pe plac. Nu, atomul nu e ca o chiftea dar electronii sunt aidoma unor valuri. Și bozonii. Și criptonii. Și bombironii. Bombironii? Ăștia ce mai sunt că nu-i găsesc printre quarci! O fi vreun gând de-al meu, sprințar, jucăuș. Dar oare sunt gândurile mele? Povestea cu unda și corpusculul e doar o poveste. Dacă mă uit în jur, totul e vălurit. Păi cum să nu fie așa când de mii de ani, steagurile războinicilor fâlfâie și fâlfâie?! Și steagurile de la Alba Iulia au influențat evenimentele viitoare. I-am spus asta lui Vogoride dar el mi-a râs în nas, n-ai înțeles vălurirea, tu o înțelegi în sens fizic. Ba, în sens virtual, ripostez eu lui Vogoride. Vogoride e aproape știrb în scena asta. A primit un pumn în nas de la Stalin care e foarte supărat pe el. Pe bună dreptate, Vogoride! Dacă știi unde e Troțki, zi-i omule lui Stalin, oricum nu poți influența istoria. Ba bine că nu, zice Vogoride. În scena asta are părul portocaliu pentru că tocmai a participat la revoluția portocalie din Ucraina. Vogoride călătorește prin timp, are el un schepsis, călătorește și gata. Eu i-am spus că de la 1 Decembrie 1918 i se trage, că l-a vălurit steagul țării, uite-așa l-a vălurit.
El nu crede. Îmi trimite tot felul de depeșe prin comisarii politici din Armata Roșie. Îmi dă mesaje pe WhatsApp. Îmi trimite poze. Își tot face selfie cu tot felul de personaje istorice ca să-mi demonstreze că el, pe bune, se trambalează prin timp. Dar e aici, în Orient Expres. Știu că e aici. Aici suntem cu toții. Un ciudat fenomen electromagnetic a aruncat trenul pe coama unui val electromagnetic. Yuhuuuuu! O să cădem pe o plajă, pe undeva, o să ne rostogolim așa, printre dunele de nisip. Pe urmă ne mâncăm unii pe alții și ultimul care rămâne o să fie salvat de un elicopter și o să scrie un roman bestial și se îmbogățește din drepturile de autor.
Care o să fie? Stalin? Marquez? Madonna? Lady Gaga? Joe Limonada? Sau poate Vangelis? Sau poate Birlic? Sau poate Toma Caragiu? Cine știe? Locomotiva șuieră, călătorii par să se dezmeticească, curg întrebările din toate părțile, acum vine partea aia cea mai nasoală, o să vezi, și-așa s-au încurcat valizele, și-așa nimeni nu stă pe locul pe care l-a rezervat, e o brambureală de nedescris. În sfârșit, când credeam că am găsit răspunsul, iata, m-am încurcat și mai rău, văd acum două luni pe cer! Și soarele e verde. Verde? Întocmai. Verde, verde. L-or fi pictat impresioniștii așa, din nou, poate postmoderniștii. Saul Bellow îmi zice ceva despre Teoria Romanului dar eu dau din umeri, hai că m-am săturat, îl strig pe Balzac, vino dom’le și lămurește lumea cum e cu romanul ca specie ficțională. Balzac se uită la mine cruciș.
Deschid fereastra, căldura verde mă cuprinde în brațele ei. I-aș trage niște pumni lui Vogoride, numai să pun mâna pe el, praf îl fac, ai să vezi. Se zvonește că vagonul cu numărul 2017 are necazuri cu frânele, așa sunt și vagoanele cu numerele 2010, 1966, 1924, 1988. Trecem de Torino, carbonarii trag cu flintele în noi, în nori, în niște pterodactili aduși de la Hollywood pentru niște efecte de pliant turistic răsuflat, Brad Pitt se ia la harța cu Johnny Deep, discurile de platină ale lui Vangelis sunt pricina lor. Eu mă duc după conductorul blondiu, dom’le îi zic, s-a cam dus toată tevatura, nu mai are haz, el râde, chiar ai crezut? Da, am crezut. De ce să nu cred? Ar fi banal acum să zic, am dat o grămadă de bani aiurea pe programul ăsta, nu face atâtea parale. Ce mai aplicație, zic, conductorul face pe niznaiul, i-aș trage una de să vadă stele verzi. Stalin mă trage de mânecă, păi cum adică, Stalin mă trage de mânecă? Păi vezi, nu e o aplicație, e pe bune. Îi trag un pumn lui Stalin și el chiar urlă de durere. Îi zic, ăsta-i pentru măcelul de la Odessa. Îi mai trag un pumn pentru măcelul de la Chișinău. Vine Fidel Castro să lămurească diferendul și-l pocnesc și pe el, uite-așa, pentru criza rachetelor din Cuba. Fidel Castro îmi trage și el un pumn, îl pocnește și pe Stalin, vine Troțky, ia și el un pumn, apare Reagan și ia și el un pumn, Louis de Funes vine și el, ia un pumn, dă un pumn, lumea se aprinde în întregul tren. În întregul tren plouă cu pumni, na, pentru Dresda, na pentru Vietnam, na pentru Bagdad, na, pentru tripoli, na pentru Dobrogea, na pentru Sofia, pentru Balcic, pentru Verdun, na și na.
Nu știu dacă a rămas careva nepocnit, e unul care râde acolo, ceva mai încolo, poc, o ia și el, poc, dă și el un pumn, e Nichita Stănescu, bravo Nichita, caftul e în toi, e care pe care, se dau pumni pentru te miri ce, care pentru premiul Nobel, care pentru Campionatul Mondial de Fotbal, care pentru Dardanele, care pentru cocaină, care pentru nu știu care festival, care nu știu pentru ce Elenă, elenii dau cu pumnul rău de tot, se trag pumni pentru desenele de la Nazca, pentru Titanic, pentru Katyn, pentru Woodstock, pentru Zidul Berlinului și pentru Marele Zid Chinezesc, pentru Soare Răsare și pentru Soare Apune, pumni cu nemiluita, poc și poc. Și acum?! Plutește întrebarea asta pe buzele tuturor! Aha, se luminează întreaga suflare, după el, ne bulucim cu toții între șine, coborâm în valuri, sute, mii, milioane, fuga după el, pune mâna pe el, dă-i un pumn, l-ai prins, mi-a scăpat, aha, marțafoiul, e dincolo de locomotivă, vezi ca a luat-o spre peron, în latrină nu-i, poate a șters-o cu drezina spre Paris, lasă că-l prindem noi, noi cu toții alergăm, gâfâim, ne îmbrâncim unii pe alții, eu îl pocnesc primul, eu vreau să-l pocnesc, ba bine că nu, stai la rând, de-abia aștept să-i trag una, să vezi ce-l pocnesc, alergăm cu toții de nebuni, sute, mii, milioane, ne călcăm în picioare, gâfâim, ajung în primele rânduri, îi las pe toți în urmă, vin cu toții în urma, se rostogolesc fantomatic, lărmuitor, un val uriaș de forme umane în mișcare, alerg și alerg și, uite, aud răsuflarea lui întretăiată, hai că pun mâna pe el, uite-așa, zău că pun mâna pe el și-o să-i trag un pumn de-o să vadă stele verzi, alerg și alerg, nu scapi, unde fugi, stai că te prind.