Nicolae CORNESCIAN

DOUĂ POEME

Respirai la fel

de acest pământ îți vorbesc
de acest pământ dezgropat
plin de fire din părul tău
de pământ ce acum e în tine
a fost toți acești ani
anii noștri comuni
fără luni de prisos

când priveai aerul
lumini ce umpleau orice spațiu
heruvi de un cenușiu ca de plumb
detașându-se de forturi coșcove
părăsind toate picturile
în duminici în care îți ajungea
să stai singură ca să știi și să simți
că și ție îți păreai uneori străină

mai ales când revenind din acele vastități
ca din alte vremi
îmi spuneai că respiram la fel
îmi cereai să-ți vorbesc de pământ
de tot ce nu exista doar acolo
atunci când totul părea mult prea vremelnic
ori lipsit de zile care în alte conjuncturi
poate că s-ar fi putut ține minte
toți acești ani
ca și cum totul ar fi fost tocmai acum

când privești aerul
albeți ocupând întregul interior
fire de păr pe îngeri de alabastru
și trupul tău gol în oglindă
doar pământ nisipiu

Unde nu mai e nimic de privit și uitat

abia când răzbim să uităm totul
ni se permite să părăsim acest loc
în care e la fel ca și acolo unde nu mai e nimic altceva
unde nici nu se mai poate crede că ne aflăm
în una și aceeași lume

unde ni se spune să nu ne gândim la nimic
când ne abatem de la drumuri ce nu se țin minte
mereu alte drumuri
continuând alte drumuri
închizând paingul labirintic și-ntorcându-ne înapoi
chiar aici
de unde nici nu trebuie să plecăm undeva
ca să fim destul de departe

unde nici nu se impune să ocolim orice
dacă pornim deîndată
ci doar ni se cere să avem la îndemână
doar ceea ce nu a existat niciodată acolo
ceva ce am putea pierde fără a regreta
că nu știam ce era ceea
de ce nici nu ne-am folosit până azi

când nu mai avem mult și uităm totul
înainte de a pleca acolo unde cineva
găsește ceea ce nu-i amintește nimic
trece alături și nu știe că nici noi nu mai știm
cine suntem acum
în acest loc în care nu mai e nimic de privit și uitat
în răstimpul dintre două acte
ce nu schimbă nimic pentru nimeni