Primit pentru publicare: 12 Oct. 2021
Interviu realizat de Ioan VASIU, Orăștie, membru al UZPR
Editor: Ion ISTRATE
© Ioan Vasiu, ©Nicolae Petruț, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

   IOAN VASIU: – Ești un jurnalist și scriitor bine cunoscut, din sud-vestul României. Te rog să te prezinți în câteva fraze.

NICOLAE PĂTRUȚ: – Jurnalist sunt, scriitor, ba! Numele îl am datorită  gazetelor la care am lucrat, nu cărților pe care le-am scris. Așa că nu îmi trădez menirea pentru  care, cred, am fost adus pe lume. De mama, Maria, o  țărancă simplă, iubitoare de carte, muzică și film și a lui Iosif, miner, la  cărbunele Aninei și uraniul  de la  Lișava, îndrăgostit de pământ și animale, până la lacrimă. Sunt omul simplu, trăitor la sat, la Ilidia, toată viața, (doar  provizoriu am  habitat prin câteva orașe). Sat unde am învățat   să citesc pe ziar  înainte de a scrie , să trăiesc liber și să spun ce gândesc, dar fără grabă și nu la necaz și nici la bucurie. Acolo, în sat, am învățat să privesc și să ascult lumea. Am învățat să văd și să  aud. Lecții de viață fără de care nu poți ajunge jurnalist adevărat. Acolo am fost  cel mai fericit, deși, uneori,  îmi era și foame, eram și  dezbrăcat și cu  găuri în tălpile  cizmelor de cauciuc pe care le încălțam  când, în ciclul  gimnazial, patru ani de zile  am mers la ,școală, pe  jos, cale de  opt kilometri. Acolo am învățat gustul pâinii, a mea avea dulceață  de cărbune și de  pământ.

  IOAN VASIU : – Unde și când ai debutat ca jurnalist?

NICOLAE PĂTRUȚ : – Adevăratul  debut  s-a întâmplat prin ianuarie  1990, cu o tabletă. ”Au dispărut  fluturii albaștri”, scrisă în 1989  și publicată  la data amintită în săptămânalul ”Noi tinerii” din Reșița. Viața m-a învățat că  popă poți să fii în satul tău, dar niciodată duhovnic. Și atunci am ales să plec din județ și am ajuns în presa regională, la ”Renașterea bănățeană”. Acolo am ajuns pe mâna lui Ion Marin Almăjan, om  greu, cu personalitate, scriitor  consacrat, fost director de editură. O vreme  i-am  fost ucenic, apoi l-am cunoscut pe Dumitru Oprișor, de la care am învățat arta reportajului. Însă, hainele  de ziarist profesionist  mi-au fost dăruite de George Boieru, mare  constructor de gazete, directorul Renașterii de atunci, care mi-a cerut transferul de la fostul loc de muncă, iar peste ani, cel care mi-a pus coroana de  jurnalist de reportaj literar, pentru ani de zile, a fost  scriitorul Mircea Cavadia. Sigur că am  publicat  și până în  1990. Avea Ionel Bota , omul care ne-a îndrumat  primii pași  spre  presă,   avea mașină de scris și-mi dactilografia textele la , Cenaclul ”Accente”  și o revistă, ”Foaia Oraviței”, trasă la un copiator rudimentar. Acolo  ne publicam  creațiile  din  acele vremuri.

   IOAN VASIU : – Când ai debutat ca scriitor ?

NICOLAE PĂTRUȚ : – Ioane, îți repet, nu mă consider scriitor. Toate cărțile mele  sunt  de reportaj literar și, mai recente, de poveste -reportaj, dar  reale, cu personaje  care au existat, cu numele lor adevărat. Nu-mi place ficțiunea. Nu o  iubesc și nici nu o pot scrie. De fapt, ce nu iubesc, nu pot pune pe  hârtie. Cred că acesta e mesajul  Divinității pentru mine. Să scriu despre ce mi se  dăruiește, ca să rămână  mărturia  trecerii noastre prin lume, și nu despre  situații imaginare . Eu cred că poți fi vizionar prin adevăr, nu prin închipuiri . E adevărat, câteodată, m-am îmbrăcat cu hainele de duminică, cum zicea  regretatul tău prieten, Ioan Nicolae Cenda, adică am  scris poeme. El zicea că poezia este haina de duminică. Și, datorită poemelor, scrise pentru  mama  și  muzele din  viața mea, cred că am  fost  catalogat   și scriitor. Criticii îi salut, dar nu-i sărut, nu-i ling, nu-i împing. Îi las să-și mănânce pita lor, așa cum cred, si cum simt. Nu le trimit cărți și nici nu îi rog sa  îmi scrie despre ele prin gazete. Dacă mă nimeresc, pot scrie ce doresc. Imaginarul e ușor  de criticat și combătut, pentru  realitate îți trebuie adevăr și argumente. Ori adevărurile nu le  afli la telefon și nici pe internet. Trebuie să mergi la rădăcină, ceea ce, în lumea noastră comodă, e greu, greu de tot. Și ca să revin la întrebarea ta, cred că  debutul scriitoricesc  a fost în 2012, la Strasbourg, la librăria Kleber, de ziua națională a României, de fapt a fost pe  30 noiembrie, când am lansat  cartea  ”Mama o lacrima de cer ”, o carte  scrisă la două mâini cu o  fata din Maramures, Ileana Vlad și tradusă în franceză de universitara Dorina Chis-Toia. Nu zic  că a fost  premiul   de  valoare al cărții. Ci darul destinului meu. Pentru că o lansare la Kleber, unde își lansează   opera marii scriitori ai lumii (după noi  era lansarea unui laureat  al premiului Nobel) face mai mult decât o sută de cronici de carte,  laudative. E ca  o carte  de rugăciuni   de lăsat posterității. Așa au reușit si  mama  mea , țăranca din Ilidia, și a fetei  din Maramures, să ajungă în lume, prin cuvânt , poezie și dragoste.

IOAN VASIU : – De ce nu ai ales o altă profesie ?

NICOLAE PĂTRUȚ : – Pentru ca  asta mi-a fost menirea. Îmi zicea mama: când se naște un miel, Dumnezeu crește și firul de iarba. Pentru că am descoperit lumea din ziare. Pentru că la  cinci ani, înainte de a învăța să scriu, am  citit pe ziar, cursiv. Pe ziarul împrumutat de la vecinul Adam Catina, pe ziarul bunicului meu din partea mamei, din Socolari, Nicolae Rotaru. Pentru că din ziua aceea am  știut  despre premiul Nobel și George Emil Palade, în clasa a cincea, la fel cum am știut în ce hotel, Waldolf Astoria, a dormit  Ceaușescu, la New York. Și pentru că știam  astea și  capitalele lumii, dascălul meu de  geografie și istorie îmi dădea  zece  fără  sa mă întrebe nimic de lecția de zi. Pentru că  după ce m-am îndrăgostit  de lume, am descoperit   taina iubirii de adevăr. După care, totul a venit de la sine. Dar nu mai înainte  de a învăța că  pentru acest drum este nevoie de cărți, de multe cărți citite. Am ales să devin jurnalist pentru că e  cea mai  frumoasă  meserie din lume. Pentru că  m-a făcut să merg dimineața la muncă cu bucurie și nu îmi pasa  de orele de program. Puteam să merg la  ora  10, la  fel cum puteam sta  la muncă până la miezul nopții. Nu îmi era nici prea mult  și nici prea greu. Am adorat meseria asta. Nu am avut   niciodată concediu de odihna. Am lucrat și pe mult și pe puțin. Iar până am ajuns  să  scriu săptămânal, ani de zile, câte două pagini de ziar , de reportaj literar, am trecut  cam prin  toate  departamentele unei gazete. Pentru că în meseria de  jurnalist, chiar și  când îți este  greu, trăiești frumos. Cred că acesta este secretul  bucuriei.

  IOAN VASIU : – Care sunt publicațiile la care ai lucrat ,ca angajat sau la care doar ai colaborat ?

NICOLAE PĂTRUȚ : – Din 1990 și până mai ieri, angajat cu carte de muncă, am fost  doar în  trei trusturi de presă. ”Renașterea Bănățeană”, din Timișoara, ”Național” , la București și ”24 de Ore”, la Reșița. Colaborator în presa  scrisă, dar și  la  radio  și televiziune,  am  mai fost la ”Noi tinerii” din Reșița, ”Evenimentul zilei”, ”Flacăra lui Adrian  Păunescu”, ”Ziarul agricol”, ”Ziarul politic”, ”Palia Expres” de la Orăștie , ”Graiul Maramureșului”, iar afară, cum se zice, am  scris pentru ziare din Serbia, Spania, Italia, Republica Moldova. Poate că am  mai fost preluat și de alții, nu mai știu. Iar în audiovizual am lucrat  ani buni  realizator de  emisiuni și corespondent  pentru Radio Timișoara și  TVB.

IOAN VASIU : – Ce părere ai despre faptul că numărul publicațiilor tipărite este tot mai redus, în timp ce numărul publicațiilor online sporește mereu ?

NICOLAE PĂTRUȚ : – Presa  tipărită a fost distrusă de  cercurile de interese. Deranja prea tare și lăsa urme. Azi e mult mai ușor. Cu un clic ștergi pagina. Înainte nu puteai topi  o ediție de ziar. Presa  tipărită  a fost condamnată la  dispariție  în  timpul guvernării Năstase, odată cu privatizarea  Rodipetului. A murit  motorul de distribuire, s-a  terminat și presa scrisă. În  țară  mai sunt doar puține  ziare județene tipărite. E mare minune cum au reușit să  supraviețuiască.

IOAN VASIU : – Mai poate fi socotită presa a patra putere în stat ?

NICOLAE PĂTRUȚ : – Presa nu mai este de vreo 20 de ani a patra putere în stat. E doar iluzia unora. Când ceri  bani, nu poți avea libertate. Când nu ai libertate, ți-ai pierdut puterea. Sigur, majoritatea celor din UZPR  avem  saci cu ani  de  gazetărie în spate. Știm  când negrul este negru și albul alb. Nu așteptăm comenzi și nici nu scriem după dictare. Și, din păcate, nu mai poți avea putere când nu faci teren. Presă  făcută la  telefon sau de  pe internet, nu mai  este presă. Presa nu  se învață doar  după manual. Îti  trebuie  mentori, dascăli ziariști, nu  dascăli dascăli.

IOAN VASIU:- De ce ai aderat la Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România ? 

 NICOLAE PĂTRUȚ : – Pentru că  este ultimul și singurul  refugiu al ziariștilor  profesioniști. Pentru că  aici mai poți publica ce simți, ce gândești. E o insulă fără  curenți, adică fără cenzură. Dacă nu ai  echilibru, e greu să fii profesionist. Și ceea ce a făcut UZPR-ul pentru  cei  de aici, în special pentru  cei  care așteaptă  ultimul refugiu în gradina  cu  păsări albe de deasupra localităților, i se datorează, în mare măsură, lui Doru Dinu Glăvan. Eu nu sunt un laudativ, dar aceasta este realitatea.

  IOAN VASIU : – Ce te nemulțumește în jurnalismul practicat astăzi în țara noastră ?

NICOLAE PĂTRUȚ : – În  special lipsa celor  șapte  ani  de  acasă. Apoi, la  cei  tineri, superficialitatea, aroganta, lipsa de  educație, de cultură, comoditatea și lipsa de discernământ. Agresivitatea și lipsa  de decență și de bun simț. Nimeni  nu mai face  teren, toți de folosesc de telefoane, internet. Ori  așa nu poți simți nici viața, nici omul  și  nici lumea despre care vrei să scrii. Nouă ne pasa de oameni, pentru ei scriam. AZI NU LE MAI PASĂ. Cu omul nu te poți juca. Cuvântul scris, tipărit, este și binecuvântare și blestem. Rămâne!

  IOAN VASIU : – Ce proiecte ai pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat ?

NICOLAE PĂTRUȚ : – Nu am proiecte. Când tu  îți  faci  planuri, strici gândurile lui Dumnezeu. Scriu ce simt, ce  gândesc ,mai pun de  câte o carte. Sunt  pe final cu volumul  de reportaje, ”Fata cu soarele în palmă”, și poate  reușesc, daca mă lasă  viața, să  termin trilogia  despre locurile  mele  natale. Până acum  am   scos ”Copil prin satul de piatră” și  ”Destine printre ziduri”. Dar scriu  aproape în fiecare zi. Nu ca pe  vremea când  eram în activitate, dar  scriu. La calculator, ca să fiu în rând cu lumea, dar, sa stii, îmi lipsește ”cântecul” mașinii de scris. Și repet, numai   despre realitate, despre  ce văd pe unde mă mai duce  viața și întâmplările, din când ăn  când. Cu nume, cu locuri , cu întâmplări. După tine, oamenilor trebuie să le lași o busolă, un punct de  sprijin și de reper. Altfel, totul ar fi un joc. Cred, o să vină vremuri cand mulți nu vor mai avea jucării și nu-și vor mai permite nici jocul . Și  atunci  îți va rămâne doar  adevărul și lumea prin care treci. 

                                                              Interviu consemnat de Ioan Vasiu/UZPR