SATUL SE TOT GOLEŞTE

Teodor EPURE

SATUL SE TOT GOLEŞTE

Zi de zi satul se tot goleşte,

Durerea ca un blestem mereu creşte,

Cântecul doinei amar a devenit,

Pământul se vinde străinilor tacit.

Păsările călătoare se întorc grăbite

Când tinerii iau zboru-n străinătate,

Cu speranţa unor mari câştiguri

Lăsând copiii de izbelişte pe drumuri.

Copiii au rămas cu inima-mpietrită,

Cu o adolescenţă pe nedrept răpită

De acei părinţi care le-au dat viaţă

Având o absenţă nejustificată.

Pe umerii gârboviţi ai bunicilor

Au lăsat nişte boboci de floare,

Cu o inteligenţă sclipitoare

Care îşi deschid încet petalele.

La şcoală bobocii mult au suferit,

Copiii din jur cu toţii i-au jignit,

Afirmând că sunt născuţi din flori

Că tatăl şi mama sunt în închisori.

Înfăţişarea şi glasul mamei l-au uitat,

Sfaturile bunicilor au urmat,

Prin muncă toate şi-au îndeplinit,

Încet,încet bunicii, părinţi au devenit.

Exodul de forţă de muncă se poate stopa,

Trăind cu credinţa că va apărea,

O clasă politică responsabilă

Care să creeze noi lucruri de muncă.

Articole asemănătoare