Toamna cu avânt de frumusețe

Pășește Toamna grăbită cu avânt de frumusețe
iar păsărele ciripind o întâmpină dându-i binețe.
Cu ochii obosiți de-al verii soare strălucitor
calc foarte atentă pe al Toamnei umed covor.

Peisajul se îmbracă în culori de nostalgie,
soarele sigur va pierde cu a Toamnei bătălie.
Câte-o frunză mai pleacă purtată pe adiere de vânt,
legănată ușor, îl salută când se așează pe pământ.

Animalele trebăluiesc grăbite căci al Toamnei ospăț
este îndestulat și invitant și e un adevărat răsfăț.
Invizibilă parcă, îmi văd de drum pe cărări bătătorite
până când picioarele îmi spun că se simt obosite.

Un arici preocupat își cară lent acele pe spinare
sunt atât de grele încât mă întreb dacă este în stare.
Bat pasul pe loc, știu că nu pot să îl ajut,
doar el își cunoaște casa, știe ce drum are de făcut.

Câte-un pui nepriceput disperat cere mamei ajutorul
căci viața nu l-a iertat la făcut să-și piardă zborul,
îmi văd de drumul meu căci legea-i aparține naturii,
îmi curg lacrimi pe obraz dar îl las în grija pădurii.

Cerul se colorează în sângeriu și mă uimește,
seara se lasă atentă peste mine și mă învelește
cu stele sclipitoare să-i țină sufletului de cald,
spre uimirea mea exprim dorințe spre cele care cad.

Mă feresc de capcana unui păianjen, continuă să țeasă
invizibilă plasă pentru oaspeții ce-o să-i vină la masă.
Simt vântul lângă mine îmi zice că vremea se schimbă,
mă îndrept spre casă cât încă picioarele mă plimbă.

Magdalena Bădărău Vicoleanu