Și dacă vine frigul și-n noi o să se-aștearnă,
Eu o să-ți caut brațul, să-l țin cu brațul meu,
Când o să cazi tăcută, și o să fii doar iarnă,
O să-ți devin colindul ce te-a cântat mereu.

Aud că o să ningă. Să ningă, e mai bine,
Învins de ochii lumii, ai tăi o să m-aline,
Când o să calci zăpada, o să mă calci pe mine,
Căci am ajuns un vifor ce trece pe coline.

Când o să cauți lumina în plină dimineață,
Și-o să descoperi geamul din lacrimi refăcut,
Să știi, această floare de dragoste și gheață,
E tot ce-am strâns din dorul în care te-am ținut.

Tramvaiele răsună pe străzi îndepărtate,
Și-mi pare că odată, cu ele o să pleci.
Ce mai înseamnă iarna? Crăciun? Singurătate?
Când noi și fără iarnă suntem atât de reci.

Dar voi feri zăpada și o să-ți caut brațul.
Oare nu e iubirea o mână-n altă mână,
Când din cafea rămân tristețile și zațul,
Și gerul taie carnea cu țurțuri de lumină?

Să se audă lupii, să urle și să plângă,
Îi vor lovi copiii, cu pietre peste bot.
Cât arde focu-n mine, eu te voi ține lângă,
Să te-ncălzesc în iarnă, atât cât o să pot.

Și dacă mă voi stinge și fulgii o să cadă,
Și ochii mei în noapte, vor fi umpluți de iască,
Să-mi pui biblioteca pe foc, și o să ardă,
Când frigul o să-nvețe, plăpând să te iubească.

Dar uite, îți țin brațul, ți l-am găsit prin frig.
Aceasta e iubirea și o aveam atu,
Fără să știu că-n vifor eu către mine strig,
Să-mi spun această veste – că iarna ești chiar tu.