Lacrima Devenirii

O, Timp, oglindă-n miezul Infinit,
De ce te-ascunzi în umbrele străine?
Lacrimi îmi curg din sensul tău ursit,
Când trec prin Porți de foc spre cele Divine.

Tu, Puritate-n Haos, veșnic decăzut,
De ce te pierzi sub valuri de chemare?
Și-nvăț a cuprinde-n ochiul tău tăcut,
Să descopăr lacrima, ce-i viața ca visare.

O, Veșnicie, ce-i Devenirea-n ea?
E dans al minții peste praguri mute?
Ieri mi-a scăpat, dar azi stivui’ în stea
Munți de cristale-n gânduri absolute.

Nymphae coboară din grote spre-al meu piept,
Cu atingeri tandre-mi provoacă răbdarea,
Și-n brațe nevăzute, încet, mă aștept,
Dar trec în Mine și-mi pierd Definirea.

O, Timp, tu parcă fugi și mă-ncercuiești,
Împingi spre sus un Eu ce nu mai doare
Când strâng în pumni lacrimi pământești,
Căci înspre Haos mă-nalț fără hotare.
*
În labirintul Timpului pășesc,
O umbră-n cer, un glas ce mă cuprinde,
Din Ieri spre Azi, povești ce le rostesc,
Pe drumul meu, trecutul se desprinde.

Prin porțile ascunse-n Infinit,
Încerc s-ating un Rai ce-i neatins
Dar scap în Mine, spațiul Nesfârșit,
Cu pași-n lacrimi ce-aleargă-n Necuprins.

Simt, m-aplec peste lacrimile din stele,
Sub brațele lor mă ridic să mă cunosc,
Prin mine trece Lumina din ele,
Fiorii din lacrimi, mereu mi-au fost.

Oglinda Timpului e fremătător altar,
Îmi ține chipul într-o cugetare mută,
Între Ieri și Azi, cărările se sparg,
Și-n dans de dor, e-o lume neștiută.

Aș vrea să mă pierd în uitare și să fug,
Să scap de lacrima ascunsă ce mă-ncearcă,
Dar Timpul, blând, îmi șoptește: “Rămâi, urcă-n sus,
Devenirea e drumul tău, e Nesfârșită arcă.”

Sunt Vântul de sus ce șuieră tainic,
Pierdut în albastru, mă caut, mă rog,
Căderi și urcări, într-un Ciclu mărunt,
Devin Infinitul ce-n mine prinde Foc!