În labirintul vieții, un creator veghează,
Țesând umbrele-n timp cu fire de veșmânt,
Sub lacrimi de lumină, destinul modelează,
Purtând durerea-n șoapte de legământ.

În lacul albastru, cu nuferi de speranță,
Se ascunde trecutul în recile abisuri,
Sub apa misterioasă reveria dansează,
Pe cântec de dor, cu pașii spre visuri.

Stelele tresar pe cer, destinu-i buimăcit,
Torcând misterul nopții din visul pierdut,
Creatorul zâmbește cu chipul rătăcit,
Desprins din cerneala unui vers tăcut.

Sub stânca stearpă, izvorul plânge-n glas,
Cu șiroaie de lacrimi, porni ecouri triste
Și timpul se-oprește în rama unui ceas,
Pe aripi de lumini cu umbre coloriste.

Labirintul e harta unui dor ancestral,
Un univers de vise, suferințe și speranțe,
Acolo unde creatorul, cu un gest magistral,
Unește destinele sub mantii în nuanțe.

Și ochii ce privesc în adâncul nemărginit,
Sunt geamuri spre etern, răsfrânte în oglindă,
Făptura ce-n lacrimi se scaldă-n infinit,
E ecou din abisul unui suflet ce se-alină.
*
O, candelă tristă, ce arzi cu dor,
Luminează visele uitate-n praf,
Cu flăcări blânde, timpul, întoarce-l din zbor,
Și-aprinde speranță-n lacrima de graf!