Cândva mă odihneam sub cerul care
Îmi dă grâul galben, pâinea și sare,
Razele soarelui cu totul mă inundau
Și din strălucirea luminii mă smulgeau.

Într-o liniște plină de viață a naturii,
Doream să mă fac din nou umbra florii,
Nisipul fin în clepsidră să curgă,
Timpul viclean în galaxii să ajungă.

Dar el se aprinde mereu ca o iască,
Nimeni nu-i în stare să-l oprească,
Toți credem că este model de frumusețe,
Însă n-are nici chip, nici urmă de noblețe.

Adesea încearcă să ne ducă de nas,
Fără să ne bucurăm în viață de un popas
Și din nou luăm cărările la pas,
Alergând pe câmpiile-nverzite ceas de ceas.

Timpul se schimbă la față fețe-fețe
Și mereu, mereu ne îmbătrânește,
Dar nici nu ne gândim să-l luăm în seamă,
Poate că el de oboseală își dă seama.