BUCURESTIUL LITERAR SI ARTISTIC. SENIORII LITERATURII NOASTRE, MIHAI MAXIM
Interviul realizat de  scriitorul Florentin Popescu, fondator și redactor-șef al revistei ,,Bucureștiul literar și artistic”, apărut în nr. 6-7/iulie 2026 .   

Mihai Maxim – prozator, traducător, publicist – s-a născut la 20 ian.2040 în satul Bold, com. Manoleasa, jud. Botoșani. A urmat cursurile școlii primare în satul  natal și cele gimnaziale în satul vecin Ripiceni. Prima  clasă de liceu  a făcut-o la “Vlaicu  Vodă” din Curtea de Argeș, iar următoarele la “A.T. Laurian” din Botoșani. A absolvit Facultatea de Filologie (Secția Limba și literatua rusă-limba și literatura română) de la Universitatea Al.I.Cuza din Iași(promoția 1963) și  Facultatea  de Limbi Romanice și Clasice (secția  Limba și literatura franceză-limba și literatura română) de la Univesitatea București (promoția 1973). În anul 1986 obține titlul de Doctor în Filologie cu teza de literaturp comparată “Maxim Gorki și literatura franceză” la Universitatea București. Membru al Uniunii Scriitorilor (Filiala Traduceri literare) din anul 2006 și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România din anul 2013 (Filiala Publicistică Culturală). În anul 2018 i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor Cartea Anului 2017  pentru romanul   Fereastră spre altădată. A primit  Diplome de excelență și Diplome de onoare de la  edituri și reviste literare.
Creatia literară. Romane: Scutul de speranță(2015), Fereastră spre altădată(2017), Egoismul unui vis(2019), Jocul cu focul(2021).
Traduceri literare din limba rusă, din care rețin atenția în mod  deosebit  Evghenii Zamiatin- romanul NOI și  ciclul “Vieți intime” (T.Enko-Viața intimă a lui Dostoievski, G. Hlebnikov-Viața intimă a lui Hitler, L. Handlin-Confesiunile Verei Davâdova, iubita lui Stalin).
Antologii din jurnalistica proprie: Satul de sub ape(2006), Tablouri în miniatură(2020), La porțile neuitării(2024).

*
Florentin Popescu: Dintr-un Curriculum vitae pe care vi l-am solicitat înainte de această convorbire aflu că ați fost atras de literatură și de creație încă de timpuriu. Când și cum s-a întâmplat?

Mihai Maxim: Drumul meu  lung, anevoios și sincopat spre literatură a început  din fragedă copilărie. Tata a plecat la război când eu abia împlinisem doi ani. Mama a rămas singură cu copilul  înțărcat, cu recolta nestrână pe câmp și cu curtea plină de gobăi și animale. Iarna mă țineam de fusta ei prin curte, vara mă lua cu căruța la câmp. Seara, frântă de oboseală, trebuia să-mi citească versurile lui Eminescu și Coșbuc sau să-mi spună povești (de Creangă, bineînțeles)  pe c are  mă punea și pe mine să i le povestesc. Pe la vreo cinci ani mă învăța să scrijelesc cu plumbul  literele pe o placă de ardezie. Așa am învățat alfabetul și când am mers la școală știam deja să silabisesc. În clasa a IV-a știam deja pe de rost multe poezii,  iar în clasa a VI-a am citit O tragedie americană de Dreiser (de la o soră a tatei) dar și Tânăra gardă (de la biblioteca școlii). Descoperisem deja  alte lumi , total diferite de satul nostru din Moldova. În clasa a X-a la Botoșani,  simțind primii fiori ai dragostei, am scris și eu versuri, că nu e om să nu fi scris o poezie. La Cercul literar al liceului, fiind cu o clasă mai mare, le citeam înaintea lui Avasilinei Ion ( intrat în literatură ca  Ion Crânguleanu și plecat pe un Pegas nărăvaș prea devreme dintre noi). În primăvara lui 1956 profesorul nostru de limba română Victor Andrieș  a organizat   o excursie cu Cercul literar la Ipotești. Ne-a însoțit și fiul său, venit de la Iași. Tânărului  universitar Andi Andrieș i-au plăcut versurile mele și m-a îndemnat să dau la Filologie. M-a impresionat postura univesitară și i-am urmat sfatul. Ca student, la Alma Mater ieșeană mă împărțeam între Eminescu și Pușkin, iar la București ne serveau literatura franceză pe pâine Ion Brăiescu și D.D. Panaitescu. În lucrările de stat/licență am tratat poezia lui Nekrasov cu  unionistul Vasile Harea la Iași  și, respectiv, a lui Lamartine cu  D.D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius, la București. Fl. Popescu: Aveați toate premizele să scrieți poezii. Cum de v-ați reprofilat pe proză? M. Maxim: Răspunsul e simplu. Timp de zece ani cât am pregătit teza de doctorat, am citit mii de pagini în rusă și franceză, beneficiind de document la biblioteca Lenin la Moscova și Fondurile Romain Rolland la Paris și nu mai aveam timp de  poezie. Fl. Popescu: Parcurgându-vă bibliografia, un cititor își dă numaidecât seama că în paginile Dv. nu sunt puține interferențele biogafice cu cele imaginare, sunt multe. Ce rol au jucat/joacă biograficul în scrierile Dv.? M. Maxim: Un rol esențial. Desigur, în scrierile autobiografice precum „Satul de sub ape” și „Scutul de  speranță” (pe mama o chema Speranța) este ceva normal. Însă remarca Dv. privește mai toate romanele mele. Prietenii mă recunosc  în personajul principal Andi Ionescu din „Fereastră spre altădată”:  s-a născut în  Bold, colegii  și profesorii din facultate   apar cu  numele  lor reale. Impresiile lui despre Teatrul Mare  din Moscova, sunt de fapt ale mele. În „Egoismul unui vis” descriu Buciumul, locul copilăriei divei Netty Filipescu așa cum l-am cunoscut  eu.  Prietenul din studenție, baritonul Emil Pinghiriac, fost prim-solist la Opera din Iași,  apare cu numele său adevărat în carte. Sfârșitul tragic  al unui  prieten din perioada mea  moscovită mi-a inspirat romanul „Jocul cu focul”.   Astfel l-am însoțit virtual pe  personajul principal Eugen Stăncescu de-alungul vieții sale: ca fiu de diplomat și elev  în Berlinul democrat,  ca student  și apoi profesor la Institutul de Construcții în București, ca inginer constructor la o firmă germană ce efectua lucrări la Moscova. Iar pe cel adevărat acum doi ani l-am condus  pe ultimul său drum la Crematoriul din Vitan Bârzești. Vilele din Neurrupin  și de la Moscova sunt cele  prin   care pasager am trecut și eu, iar apartamentul din Povernei este cel în care a locuit un cunoscut universitar romanist care m-a onorat cu prietenia sa. Fl. Popescu: „Satul de sub ape” este deopotrivă roman, dar și eseu despre locurile natale și despre oamenii de acolo. Ce are specific satul despre care ați scris acele frumoase și emoționante pagini din roman? M. Maxim: Este satul unde m-am născut eu și care a ajuns la propriu sub ape. Mă apucă jalea   când văd că pe locul satului găsesc   un lac imens, că biserica unde s-au cununat părinții mei și am fost botezat eu nu mai este. Și nu pot aprinde o lumânare la mormântul mamei. Facit indigatio versum. Sunt conștient că demolarea satului și construcția barajului au fost socialmente necesare și pentru aceasta îi mulțumesc  lui Constantin Ionescu, supranumit Kilowat, atunci președinte al Consiliului Național  al Apelor, care peste timp a încercat să mă consoleze, explicându-mi toate acestea. Apa a acoperit  mângâierile mamei,  visele mele, trăirile mele unice și oricât  m-aș strădui,  nu pot fi obiectiv. Mi-au mai rămas doar amintirile, singura avere pe care nu ți-o poate lua nimeni, cum spunea un filozof german.  Am trimis sute de exemplare din Satul de sub ape și Scutul de speranță foștilor consăteni strămutați în satele din jur sau care au lut drumul pribegiei, foștilor colegi de școală la Bold și la Ripiceni, pentru că soarta Boldului a fost împărtășită  și de alte șase sate acoperite de Prutul care cândva, după cum scrie Dimitrie Cantemir, avea  cea mai pură apă din  Moldova istorică. Fl. Popescu: Înainte de a fi remarcat ca prozator ați desfășurat o bogată activitate de gazetar și mai ales de traducător. Ce v-a mânat spre traduceri?  A fost  o opțiune strict personală sau v-a ghidat cineva în acest domeniu?  M. Maxim: Activitatea la catedră îmbinată cu accea de traducător/translator în/din limbile studiate m-au propulsat în diplomație. Astfel am tradus documente oficiale până la nivel de convenție guvernamentală și am făcut translație cu delegații la cel mai înalt nivel în țară și în străinătate.  În special la Moscova am stat  vreme îndelungată fără familie și în timpul liber, mai ales în iernile  rusești,   am făcut ceea ce știam eu mai bine-traduceam literatură. În timpul perestroicii și după aceea s-au tipărit opere ale unor  autori  interziși înainte și au fost abordate teme considerate tabu. La orele de vârf în metrou toată lumea era cu cartea în mână  și eu urmăream best seller-urile.  Așa am tradus  romanul “NOI”, ciclul  „Vieți intime”, „1001 de zile din viața lui Hrușciov”, „KGB în smoking”, „Atentat la președinte”.  Ajunsesem deja la literatură, doar scriitorii fac literatura națională, iar traducătorii literari, literatura universală. 

Fl. Popescu: Dar  la publicistică cum ați ajuns?  

Mihai Maxim: Din „Viața intimă a lui  Dostoievski” am aflat de relația lui pasageră cu  o stră-strănepoată a lui Matei Corvin. La  Gaudeamus i-am oferit cartea  Eugeniei Cristea, atunci director editorial la HISTORIA. care mi-a cerut să scriu un articol pentru revistă.  Articolul meu Logodnica de sorginte română a lui Dostoievski, apărut în nr. 32/ 2004  al revistei HISTORIA a însemnat debutul în publicistică.  Timp de patru ani am publicat aproape lunar în prestigioasa revistă.  Apariția în  Historia  mi-a deschis însă calea în publicistica română:  Hyperion, Luceafărul, Ateneu, Caligraf, Neuma,  Rotonda valahă, reviste ce apar sub egida USR sau UZPR (Astralis, Cronica timpului,  UZP).  Dar revista mea de suflet este Flacăra lui Adrian Păunescu. Fl. Popescu: Din câte mi-am dat seama, faceți parte din categoria scriitorilor care  „tac și fac” departe de lumea zgomotoasă din arena literară, ceea ce oferă unele avantaje, dar și dezavantaje (nu sunteți în lumina reflectoarelor, cum s-ar spune). Credeți că ați procedat/procedați corect, bine? Dacă ar fi s-o luați de la capăt, tot asta v-ar fi opțiunea sau alta? M. Maxim: Totdeauna am avut simțul măsurii. Mi-am cunoscut valoarea și locul. Este celebră replica lui Iorga când, întârziind  la o întrunire,  a găsit loc doar în spatele sălii. Cineva l-a invitat în față, dar el a refuzat: Mulți se așează în primul rând ca să fie văzuți. Eu mă așez în ultimul rând, ca să-i văd pe ceilați.  La vârsta mea nu m-aș mai schimba deși, dacă mă așez în spate,  din cauza hipoacuziei mele nu aud ce se vorbește. Fl. Popescu: Ce părere aveți despre literatura care se publică azi prin reviste?  Ce prozatori actuali v-au reținut/vă rețin atenția? Și care credeți că ar fi de neocolit în istoriile literare care se vor scrie în viitor? M. Maxim:. Depinde de reviste, pentru că apar publicații  scoase de tot felul de  ligi, filiale, societăți, asociații literare care scot la rândul lor  enciclopdii, dicționare, antologii literare. Nemaivorbind  despre cenaclurile liteare. Unele dintre ele organizează chiar și concursuri literare. Dintre prozatori, sigur Ileana Vulpescu, Doamna literaturii române, este condamnată la neuitare. Fl.Popescu: Dv. cum ați vrea să intrați în istoria literaturii, ca prozator, ca traducător? Sau în ambele ipostaze? M. Maxim: După cum au remarcat și câțiva confrați care m-au onorat cu prietenia  lor – Victor Crăciun, Constantin Călin, Nicolae Rotaru, Marian Teodorescu – eu am venit foarte târziu în literatură, după schimbarea statutului social, și acum sunt à la recherche du temps perdu. Totuși datorită experienței de viață și mediilor pe care le-am frecventat, personajele romanelor mele fac parte din sfere de activitate ocolite/neglijate de scriitorii români: mediile diplomatic, academic, științific, artistic și din spații geografice diferite. Ca traducător am descoperit pentru cititorii români romanul distopic NOI al lui Evghenii Zamiatin. După apariția traducerii mele, alte patru edituri prestigioase s-au grăbit să scoată ediții proprii. Și, ca noutate absolută pentru criticii, cititorii și admiratorii  lui Dostoievski din România, am descoperit că genialul scriitor rus a fost logodit pentru o scurtă perioadă de timp cu o stră-strănepoată a lui Matei Corvin. Fl. Popescu: Ce rol mai are astăzi publicistica în activitatea Dv.? M. Maxim: La întrebarea Dv. vă voi da un răspuns și mai scurt: la vârsta de 84 de ani am debutat în prestigioasa revistă Curtea de la Argeș, scoasă de distinsul om de știință dl. academician George Păun. Recent, în luna când am împlinit  86 de ani, am  debutat în revista Contemporanul. Ideea europenă, ce îl are ca director pe academicianului Nicolae Breban. Iar acum debutez în prestigioasa revistă Bucureștiul literar și artistic ce apare sub directa îndrumare a unui literat rasat. Și îi mulțumesc pentru onoare.