Fragment din viitorul roman

Sub albul halatelor albe se ascund, câteodată, suflete obosite și inimi deprinse să preia durerile altora, purtând, în tăcere, propriile răni, pe care nicio rețetă nu le poate vindeca. Volumul dezvăluie omul din spatele halatului, acolo unde vulnerabilitatea nu mai are titluri și nici grade profesionale; fiindcă, uneori, și mâinile care vindecă pot tremura, și inimile ce încurajează au nevoie de înțelegere. Poate că aceasta e una dintre lecțiile cele mai pilduitoare ale cărții: înainte de a fi medici, și ei sunt oameni, cu aceleași fragilitate și dorință de afecțiune ca toți ceilalți; de aceea, și de sufletele lor trebuie ca, măcar din când în când, cineva să aibă grijă.

Redau câteva pasaje din următorul roman, aflat în lucru:
Doctorul Leon Paraschiv, șeful secției de chirurgie, era unul dintre oamenii pe care-i observi fără să vrei. Nu fiindcă ar fi căutat privirile celorlalți, ci pentru că prezența lui inspira mai multă încredere decât o mie de cuvinte. Avea o frumusețe sobră, bărbătească și luminoasă în același timp, trăsăturile ferme păreau sculptate cu migală, privirea era plină de blândețe, iar zâmbetul risipea orice rezervă a celor care-l întâlneau. În sala de operație, mâinile lui nu păreau să taie, ci să redea vieții ceea ce durerea îi răpise. Mânuia bisturiul cu aceeași naturalețe cu care un dirijor ridică bagheta înaintea unui concert; fiecare gest al său era precis, iar mișcările lui se succedau cu eleganța unui vals. Nu ridica tonul niciodată. Când intra în blocul operator, întreaga echipă medicală știa că pășește alături de un om care-și transformase profesia în vocație și talentul în responsabilitate. Pacienții îl priveau cu speranță, subalternii – cu admirație, iar cei ce-l cunoșteau îndeaproape știau că adevărata lui frumusețe nu se citea pe chipul care atrăgea privirile, ci în sufletul ce nu uita niciodată că, pe masa de operație, un om își încredința viața în mâinile lui. Avea darul de a îmbina forța cu delicatețea, curajul cu modestia și inteligența cu o profundă compasiune. Fusese ales să lupte cu suferința nu pentru apanajul gloriei, ci dintr-o chemare lăuntrică. Iar, atunci când lumina lămpilor îi cădea pe chip, simțeai că însuși destinul îi încredințase menirea de a reda speranța acolo unde părea pierdută.

În fiecare zi, mergea la spital pe jos, aerul rece al dimineții trezindu-i simțurile. Ajuns în secție, își bea repede cafeaua făcută de asistenta-șefă, care-l iubea, în taină, de când se angajase la spital, apoi mergea la raportul de gardă. De data asta, întârziase puțin; nu era prima dată, însă, astăzi, nu fusese reținut de treburi presante, ca alteori. Era, mereu, punctual, dar întârzierile zilnice, de câteva minute, se tot repetau de la o vreme. „Ce-o fi cu domnul doctor de întârzie în fiecare zi?” – își spunea, cu îngrijorare, asistenta-șefă, femeie trecută de 50 de ani, pentru care munca în secție, sub coordonarea medicului Paraschiv, era viața ei. Nu avea familie; doar un câine, ce era prietenul, copilul și tovarășul său de viață, pe care-l iubea ca pe ochii din cap.

Într-o dimineață, își luă inima-n dinți și întrebă:
– Domn’ doctor, nu vă supărați dacă îndrăznesc să vă întreb ceva?
– Ei, cum să mă supăr pe tine, Vetuțo? De câți ani ne cunoaștem?
– Le-am pierdut numărul…
– Hai, spune!
– Dumneavoastră sunteți punctual de când vă știu. N-ați întârziat niciodată, cum se întâmplă de ceva vreme.
– Cum, întârzii? Plec, întotdeauna, de acasă la aceeași oră; înseamnă că merg mai încet decât de obicei. Bine că mi-ai zis…

Doctorul intrase la idei. El, care, o viață întreagă, depistase boala din trupurile altora, acum se pomeni suspectând-o, pe furiș, în propriul său corp. Nu era un diagnostic, ci doar o bănuială care-i bătea în tâmple ca o pasăre captivă. Își spunea că e oboseala. Că va trece. Că mintea îi joacă feste. Dar, în adâncul sufletului, știa că experiența te poate, uneori, tulbura, recunoscând mai devreme semnele unei maladii, pe care alții nici nu le observă. Devenise propriul său pacient, însă refuza să-și accepte rolul. Își simtea trupul șoptindu-i ceea ce nu voia să audă, găsind explicații raționale pentru fiecare simptom și continuând să zâmbească pacienților, ca și cum halatul alb ar fi fost o armură împotriva destinului. Nu se temea de suferință, ci de clipa când un coleg avea să-i privească analizele, lăsând să cadă cuvântul pe care el îl rostise altora de sute de ori; un singur cuvânt, capabil să împartă o viață în „înainte” și „după”. Continua să calce pe holurile spitalului cu același pas hotărât, dar, de fiecare dată când rămânea singur, își simțea sufletul zbătându-se ca o pasăre rănită. Se mințea cu blândețe: „Nu poate fi asta… Mai aștept puțin… Mâine voi face investigațiile.” Dar „mâine” devenea un refugiu fragil în fața adevărului care se apropia lent, în tăcere. Însă poate cea mai sfâșietoare descumpănire era că, după o viață în care ținuse atâtea mâini tremurânde în ale lui și privise atâția ochi înlăcrimați, descoperea că propriul curaj îi aluneca printre degete. Înțelegea, pentru prima dată cu adevărat, ce simțiseră pacienții lui când îl întrebau cu glasul stins: „Domnule doctor, va fi bine?” Acum, nu mai era eroul în halat alb; era doar un om. Un om care-și dorea, cu toată ființa, ca experiența lui să dea greș și ca boala pe care o recunoștea în oglindă să fie doar o umbră trecătoare. „Pe mâinile cui va rămâne secția? Cine va putea păstra echilibrul pe care, cu greu, l-am creat? Doar Despina și Lucian, însă numai împreună. Dar pe Lucian îl trage în jos soția, iar pe Despina – singurătatea.” – își spunea cu o tristețe care-i sfredelea întreaga ființă.
٭
Doctorița Despina Marcu era o femeie pe care n-o dădea frumusețea afară din casă, dar nici urâtă nu era. În schimb, avea un caracter frumos, era blândă și te puteai baza pe ea în orice împrejurare. Nu avea invidii și nici țeluri înalte; voia doar să fie un medic bun și atât. Își alesese chirurgia de dragul profesorului. Când l-a văzut prima oară la curs, a simțit cum o săgeată i-a trecut prin inimă; era cel mai frumos bărbat pe care-l întâlnise până atunci. Nu fusese curtată de niciun student, iar în grupă împrumuta cursurile și avea o vorbă bună pentru toți. Aștepta cu înfrigurare orele de chirurgie, la care rămânea, adesea, cu privirea pierdută și cu pixul în aer. „Voi deveni chirurg; numai așa mă va observa.” – își zicea, convinsă că această specialitate o va aduce mai aproape de el.
٭
Despina a ajuns chirurgul în care profesorul avea cea mai mare încredere; era mâna lui dreaptă, omul pe care se baza în orice caz medical. Nu a îndrăznit niciodată să-i spună că-l iubește; dragostea pentru el se ascundea în gesturi mici, în priviri fugare și în tăceri care vorbesc mai mult decât o mie de cuvinte. În sala de operație, urma cu rigoare lecțiile mentorului său, cel care i-a deschis porțile chirurgiei și a învățat-o să lupte cu moartea. Dar, dincolo de respectul discipolului, în sufletul ei s-a aprins o iubire tainică, adâncă și delicată, pe care nu îndrăznea să o rostească. El era profesorul, maestrul pe care-l privea cu admirație și cu o tandrețe percepută doar de inima ei. Poate că el nu va afla niciodată câtă emoție se ascundea în spatele unei întrebări profesionale, câtă lumină se aprindea în sufletul ei la un cuvânt de apreciere sau cât de mult însemna pentru ea simpla lui prezență. Și, astfel, între bisturiu și inimă, între știința de a salva vieți și neputința de a-și mărturisi propria afecțiune, ea purta în taină cea mai tulburătoare și fragilă vulnerabilitate. Căci, uneori, cel de la care învățăm să vindecăm rănile altora provoacă, fără să știe, o rană adâncă păstrată cu sfințenie în suflet.

A înțeles, cu profundă tristețe, că omul din spatele halatului alb este o fire consecventă, care, nici în ruptul capului, nu și-ar trăda principiile de viață, că există semeni care, oricâte tentații ar avea, rămân neclintiți.
٭
Soția profesorului, Cristina, medic radiolog, era o femeie trecută de 50 de ani, mai tânără cu zece ani decât soțul său. O femeie în care frumusețea pare să se fi întrupat cu delicatețea cu care o rază de lumină se așază pe petalele unei flori. Cu un chip senin, o privire blândă și o eleganță firească, avea acea rară frumusețe care nu se cere admirată, ci se lasă descoperită pe îndelete. Ca medic radiolog, pătrundea dincolo de ceea ce ochiul poate vedea, descifrând în umbre și lumini tainele ascunse ale corpului omenesc. Dar, dincolo de rigoarea profesiei, exista în ea o blândețe care liniștea și un farmec ce nu se măsura în trăsături, ci în emoția pe care o lăsa în urmă, o armonie unică între inteligență, grație și bunătate.

Despina înțelesese că nu avea cum să concureze cu o astfel de femeie; s-a retras în umbră, mulțumită că, în fiecare zi, putea întâlni glasul, privirea și parfumul profesorului…

Cornelia Bălănescu