B. FUNDOIANU- POETUL- FLACĂRĂ ȘI RUG LA AUSCHWITZ

Pe data de 14 noiembrie se împlinesc 114 ani de la nașterea unui poet martir care și-a dat viața în lagărele de la Auschhwitz.
Născut la Iași pe 14 noiembrie 1898 într-o familie de mici comerciați , B. Fundoianu încă de mic are o înclinație aparte față de poezie, scriind versuri de la vîrsta de 8 ani. Școala o face la Trei Ierarhi unde își uimește profesorii cu bogăția lecturilor. Termină gimnaziul Alexandru cel Bun, apoi Liceul Național din Iași. Debutează cu Vin norii în Viața Nouă a lui Ovid Densusianu în 1914. Urmează Facultatea de Drept la Iași.

Ca și Arghezi, pentru care avea o mare admirație, el vrea să dea cuvântului energii uriașe, capabile „ să schimbe obrazul lumii” . De la Iași se mută la București la aceeași facultate cu un prestigiu deja format, intrând în atenția marilor scriitori ai vremii ca Arghezi, Ibrăileanu, Galaction, Ion Vinea, Felix Aderca etc.
Galaction spune despre el : „Acest Veniamin e un scriitor care nu seamănă cu toată lumea. Nimic nu e convențional, nimic clișeu în vagabondările lui prin lumea gândurilor și a cărților.”

Eseist, poet, sociolog și chiar filozof, bun cunoscător al literaturii franceze se bucură de simpatia scriitorilor dar este luat în vizorul huliganilor antisemiți care îl resping și-l ridiculizează ironic. Atmosfera creată de ei îl fac să părăsească țara în anul 1923 și să se instaleze în țare lui Voltaire. În Frana se confruntă cu mari greutăți, lucrează la Imprimeriile Gourmont, la o societate de asigurări, după care ca regizor la studiourile Paramount. Între timp colaborează la diferite reviste franceze. De partea intelectualității antifasciste, el semnează rânduri patetice cu o mare lucuditate politică: „ Prostia econoamă distruge universitățile, arde conștiințele, fabrică obuze și tancuri, grăbită de a întinde peste tot întuneric salutar și lucrativ. Mizeria, haosul, neputința și ignoranța progresivă și-au dat mâna pentru parada inepției în ciubote, cu pumnul pe masă, cu piaptul spoit de un patriotism subversiv și criminal.”

În anul 1939, datorită unei îndelungate activități de scriitor, eseist, publicist, risipită în multe reviste franceze ca și aceleia de regizor la Paramount, recomandat de prieteni, B. Fundoianu obține cetățenia franceză sub numele de Benjamin Fondane. Se înrolează în armata franceză ca soldat pentru a salva Europa de „tirania fascistă”. La 3 martie 1944 este arestat de gestapo împreună cu sora lui, Lina, fiind încarcerați mai întâi în lagărul de la Drancy, apoi transportați la Auschwitz unde au fost gazați la începutul lunii octombrie 1944, când armatele sovietice se aflau la numai 130 de km de acestă sinistră fortăreață a morții.

Într-un ultim poem de dinaintea morții lui, poetul scria următoarele cutremurătoare versuri:
„Să știți, atunci, c-aveam și eu un chip
asemenea cu al vostru,
o gură ca a voastră, ce implora la fel,
că ochiul meu se inflama, plângând și el un stop de sare
când îl rănea un fir de praf,
sau când îl vizita visarea,
că răsărea pe pielea mea, străpunsă de un spin obraznic,
o dâră proaspătă de sânge, la fel de roșu ca al vostru.”

Întreaga poezie a lui B. Fundoianu capătă pecetea unei personalități puternice, complexe și contradictorii, permanent frământată de diverse aspecte ale cunoașterii, frământare care-i conferă unitatea.
Fundoianu este un poet prin excelență modern pentru care natura nu este o simplă însumare de calități plastice, ci de fiecare dată altceva. Priveliștile lui sunt mai de grabă „ priveliști sufletești”. Poezia lui „năștea din negura minții, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic, de gloanțe, de sârmă ghimpată, de tancuri”. Anotimpul preferat al lui a fost toamna, o toamnă a tristeții, a melancoliei în fața procesului de decrepitudine a naturii. Peste bogăția toamnei, acest anotimp „pune tristețea-n lespezi a stupilor cu miere, și în priviri cârceii pământului rotund.”

În stil bacovian, poetul are senzația de izolare, de pustiu într-un târg de provincie uitat de lume.
În lirica erotică Fundoianu trece la expresia directă a sentimentelor, întrebuințând forme verbale la indicativ-prezent:
„Te-ador cu carnea tristă în care-am gâtuit
păsări de mare, albe, cu pântecul spoit,
și-aș vrea să-ți spun aceea ce-i rit în adorare,
cu brațele întinse ca două sfeșnicare.”
Sau:
„Femeie, pământ negru, te vreau și te iubesc,
te vreau, cum vreau, femeie, pământul bun și negru,
pământul proaspăt în care dormiră toți ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm și eu”

Lirica filozofică pune în centrul atenției sentimentul tragic al desrădăcinatului cu rezonanțe tragice:
Era în mine ceea ce sparge ca să nască,
În mine-un demon care ședea pe continent,
Cu-o față care plânge și una care cască,
În mine năzuința de-a deveni dement.”
Expresia dezamăgirii, a disperării, a înstrăinării se articulează des în versuri de o mare simplitate:
„… de ce-am plecat atunci, de ce-am plecat
și cine m-a zvârlit pe drumuri?
Ce-aveam de spus oamenilor?
Sau ce-așteptam din partea lor?
Ce lucruri neștiute despre ei, despre mine?
Mizeria la fel ne bântuia,
Din suflet mai aveam un ciot
și mintea îmi era oloagă,-
de ce-am urcat atunci pe toate tribunele și pentru ce
am spus cuvinte greu de înțeles?
De ce n-am spus:ÎNAPOI!
De ce n-am strigat: ÎNAINTE!
Nimic din ce-ar fi trebuit
Nici una din acele vorbe pe care oamenii le-așteaptă.”

Privită în ansamblu, poezia lui B. Fundoianu e mult prea profundă și tragică în zbaterea ei interioară, e în ea „ odiseia unui suflet tânăr” angajat în marea dramă a vieții.
Aș încheia mica mea expunere cu un fragment din poezia lui Virgil Teodorescu, „Oceanul inocenței, lui Barbu Fundoianu în amintire:
Tu,
Ce-ai sporit cenușa cuptoarelor naziste
c-un pumn de pulbere rătăcitoare,
și care-n anotimpurile triste
topeai în ochi poemul
ce pe un bulz de sare,
o biată carne ruptă de fiare și-ntrebări,
de vijelii lovită și de nisipul dunei,
de setea răsculată cu trombele din mări
când se răstoarnă în orbita lunei-
pornit din herța lumea s-o cutreieri,
și năzuind să spinteci pod cu pod,
decis să faci din blânda ta ființă
vulcan de cugetări și suferință…
Și asta pentru că a fost evreu…

Pe 14 noiembrie un mic omagiu…