În inimă îmi bate un clopot
Amintirile sunt ca un roi de fluturi orbi
Pierduți de câmpul lor cu flori
Am să mă-ntorc acasă-n sat
Pe urma firului brodat în suflet
Să urc spinarea dealurilor înverzite
Cu gulerele mov de liliac
Să caut broșele de violete-n iarbă
Lângă troița ce lunca o veghează
Acolo am hălăduit și am crescut
Cu mieii blânzi păscând,
Plângând, strigându-și mama lor
Eu le trăiam durerea despărțirii…
Privind icoana albastră a cerului
Soarele rugi slobozea din raze
Precum cădelnița înmiresmează liturghia
Era odată ca-n povești
O lume cu-o inimă unită
Pământul ne striga pe rând
Veniți, mă frământați cu duhul sfânt!
Ne întâlneam cu drag și veselie
Legați de trudă în veșnicie…
O funie nedezlegată
Mă trage înapoi acasă
Mi-e dor de tihnă, de ulițele satului
Ce îmi vorbeau prin fiecare piatră,
Cu fiecare umbră prin care am trecut…
Mă strigă iarbă îmbătrânită
Mormintele părinților ne-așteaptă
în tăcere
Tata a plecat cu-o rugăciune atârnând pe buze
“Copila mea, întoarce-te acasă!”